LA COSTESTI, LA NUNTA LUI VIOREL MIHAIL

O poza veche scanata de pe hartie fotografica si datata, probabil, cu toamna lui 1975. Terminasem facultatea si obtinusem repartizare la redactia ziarului raional "Scanteia" din raionul Rascani. Raion cu localitatea Costesti, situata pe malul Prutului, unde fusesem invitat sa jucam nunta lui Viorel Mihail.

Poza nu e prea reusita tehnic, dar calitatea ei permite sa deslusim chipurile vorniceilor veniti tocmai de la Chisinau. In fata mea ii vad pe jurnalistii Sergiu Manea si Sandu Costiuc, ambii, din pacate, urcati la Domnul. Sergiu activa, pare-mi-se la "Tinerimea Moldovei", iar Sandu venise cu un an inaintea mea la raionalul "Scanteia" din Rascani.

In spate il observ pe Alecu Renita, inca student la litere. Dintre cei carora le mai tin minte numele, ii vad pe Claudia Budei, Geta Chetrari, Zina Stavila, studenti si ei, dar si colegi de grupa cu cucoana mireasa. Mirele absolvise si el cu un an mai inainte sectia de jurnalistica si activa la o publicatie din Chisinau.

Prutul inca nu era barat de-a binelea si nici Costestiul vechi nu era stramutat. Asa ca nunta s-a jucat, posibil, pe un loc unde astazi se zbuciuma apele barajului de la Costesti-Stanca.

 CU GANDUL LA INTALNIREA DE DATA VIITOARE

Fix acum un an am postat pe facebook un text despre o intalnire pe care am asteptat-o mult timp. Vreo 6-7 ani, probabil. Pentru ca eram cu Sergiu Turcanu, un bun suflet din Straseni, l-am rugat sa ne faca si niste fotografii. Astazi, cand am revazut pozele lui Sergiu si textul meu scris acum un an, mi-am zis sa plasez respectiva postare si in spatiul acestui blog personal. Mai stii, poate il intalneste si Nicu sa-l citeasca. Ca a promis sa ne revedem repede. Chiar daca-i toamna deja si vine iarna. Eu zic sa nu ne temem de iarna. Ca dupa iarna vine primavara. Asa-i Nicule?

"Am avut astazi o surpriza mare. Tocmai treceam pe Aleea Clasicilor Culturii Naționale din Bălți, cand aud ca ma striga cineva. Ma intorc si in fata ochilor imi rasare... Nicu Ursu. Colegul de clasa, prietenul, regizorul de teatru, autorul de piese si de proza scurta, dar si mult instrainatul de bastina sa, Corlateni.

A activat in calitate de pedagog la scoala unde a obtinut studii medii, a montat timp de cativa ani mai multe spectacole la Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Balti, a editat numeroase bucati literare proprii in diverse publicatii si a plecat sa faca teatru la Petrosani, Romania.

Ne intalneam in fiecare an de Blajini la cimitirul din Corlateni, dar si pe la DECA-press, unde ma vizita cand venea la bastina. Apoi a disparut.

Nu ne-am mai vazut de o multime de ani. Si acum apare, pe neasteptate, plin de vorba si grabit. Deoarece intarziam si eu la o alta intalnire, i-am propus sa ne vedem spre seara. NU, zice, spre seara voi fi la Sculeni. Plec acasa, la Bucuresti. Dar ne intalnim data viitoare.

Ne-am despartit cu gandul la data viitoare. Si cu speranta ca se va intampla nu peste prea mult timp. Eu m-am grabit sa nu intarzii la programata intalnire. S-a grabit si el sa prinda un transport spre capitala. Cu un pic de tristete nevazuta pe fata ce-i trada dorul de Corlateni, de parinti, de copilaria si sotiile din adolescenta noastra."

30 octombrie 2020

"PARERILE TRIMITETI BAZDAGA, POST RESTANT"

In anul 1966, cand satul natal, Leadoveni pe atunci, s-a pomenit cu trei clase de absolventi ai scolii medii din localitate, majoritatea dintre care nu au putut fi admisi la studii in alte institutii de invatamant, edilii localitatii au pus la cale antrenarea acestora in alte activitati. Dar si in ceea ce atunci se numea cercuri artistice. Astfel, pe langa Casa de cultura din localitate a luat fiinta un teatru de amatori de organizarea caruia in mare parte am avut grija chiar eu.

M-am sfatuit cu mai multi colegi de clase absolvente si am pus la cale inscenarea piesei lui Gheorghe Malarciuc "Nu mai vreau sa-mi faceti bine". Si deoarece gospodaria agricola din localitate ne-a promis ajutor in confectionarea decorului, am purces la repetitii.

Nu aveam nimeni dintre noi experiente regizorale, decat poate niste lectii invatate de la profesoara noastra de limba si literatura, Vitalia Grosu, care crease un cerc dramatic pe langa scoala si ne antrenase pe multi dintre noi intrun spectacol jucat pe scena improvizata a scolii. Dar in cazul nostru era vorba despre scena Casei de Cultura a unei localitati cu vreo 5-6 mii de locuitori.

Am tot batut pragul institutiei si a unei sali de repetitii seara de seara, ca de la un timp, lui Sasa Bologa, seful ei, sa i se faca lehamite de noi. Ca pana la urma, sa se mai pomeneasca si cu cerinta noastra de a ne asigura cu un magnetofon, care trebuia sa inlocuiasca casetofonul unui jurnalist pe care-l jucam eu.

S-a ajuns si la ziua premierei, zi cand sala Casei de cultura a fost plina pana la refuz. Am prezentat-o cam cu chiu-cu vai, actorii mai si uitand din text. Dar am cules foarte multe aplauze. Iar un fotograf al colhozului ne-a facut si niste poze. Pe unele dintre care, desi nu prea calitative tehnic, le prezint chiar aici.

N-a fost tot. Edilii satului au insistat sa mergem cu spectacolul nostru si in deplasari. Astfel, am ajuns sa-l prezentam si pe scena clubului din satul Recea, Rascani. Sa ne deplasam in alte localitati nu am mai reusit. Eu am fost luat la oaste, iar "sefia" teatrului a preluat-o viitorul regizor, Nicu Ursu.

Nicu, din cate am aflat dupa armata si facultate, a dat suflet si mai vioi teatrului din satul natal. Mai mult, peste niste ani a mers la Moscova sa faca studii in domeniul regiei. 

P.S. Constat ca patru din sapte "actori" ai acestui spectacol ne-au parasit si o fi facand teatru de amatori in Cer: Lidia Mutruc, Nicolae Ciobanu, Dumitru Perju, Gheorghita Cozma. Noi astilalti, Ion Todercan, Nicu Ursu si subsemnatul, ii aplaudam  de aici, de pe Pamant.

DIN ETERNITATE, INVATATORII NE VEGHEAZA SA AFLE DACA NU LIPSIM PREA MULTA VREME DE LA LECTII

Ori de cate ori merg acasa, la Corlateni, trec pe langa cladirea din josul pozei alaturate, care ma atrage ca un magnet sa intru macar in una din incaperile ei. Trec, insa, pe alaturi si-mi continui calea spre casa parinteasca, deoarece astazi aceasta cladire are alta menire. Scoala in care am obtinut studii medii, a trecut acum cateva zeci de ani intrun edificiu mai modern, mai spatios.

S-au scurs 54 de ani de la momentul despartirii. Nici nu stiu daca cineva din bunii mei invatatori mai este in viata. Stiu, insa, ca majoritatea sunt in ceruri. Si de acolo, din eternitate, ne vegheaza sa afle daca nu cumva am uitat tabla inmultirii si a scrie o compunere, daca inca merita sa avem nota buna la purtare si daca cineva lipseste de mai multa vreme de la lectii.

Gheorghe Habasescu si Alexei Dumbraveanu, Elizaveta si Ion Topor, Mihail Buciuceanu si Alexei Burda, Vitalia Grosu si Vladimir Ciobanu, Grigore Gradinaru si Valentin Dendea, si inca multi alti profesori, pozele carora nu sunt in acest album, se afla sus, printre stele.

Lipseste aici si poza primei mele invatatoare, Aglaia Pintilei. A plecat la Domnul multi ani in urma.

Sunt sigur, ca sute, poate chiar mii de discipoli de-ai lor le duc dorul si-i pomenesc de bine. Dumnezeu sa Va tina in bratele Lui, Scumpilor!

5 octombrie 2020

 CU NANANIMEA DIN MAHALAUA CASEI PARINTESTI

Nananime este un cuvant nou din propriul dictionar explicativ, cuvant care provine de la terminul lingvistic NANU. Nanu sunt chiar eu - asa ma numea acum multi ani Violeta, fiica sorei mele. Ca mai tarziu, fara sa-si dea seama si sa inteleaga adevaratul sens al cuvantului, tot Nanu sa ma numeasca, cand mergeam la Corlateni, si propria-mi fiica.

Pentru prima data s-a intamplat cand Rodica era de varsta copiilor din aceste poze. Se facea ca de undeva, din curte ma striga nepoata, Violeta. A dublat-o fiica-sa, Catalina. Si deoarece nu le auzisem nici pe una, nici pe cealalta, Rodica, care era si ea in apropiere, ma striga si mai tare: "Nanu, tu ce nu auzi?"

Ulterior cand mergeam acasa, la tara, toata copilarimea din mahala ma numea de asemenea Nanu. Pana si Raluca, cea mai mica nepoata de la sora, de fapt, stranepotica, tot asa ma striga.

In aceste poze ea este cea mai mica fiinta, dar si cea mai descurcareata in toate sotiile ei. Azi Raluca este fata mare. Si nu stiu daca realizeaza de ce ma numeste Nanu.

 ACASA. TOAMNA LA CORLATENI, LA BASTINA

E casa parinteasca, la constructia careia am participat si eu, cand cea veche nu a mai rezistat dupa cutremurul din 1977.

Tata a trait doar cativa ani in ea, iar mama a reusit sa o vada mai frumoasa, dupa ce Violeta, o nepoata de la sora, si sotul ei, Ion Dumbraveanu, s-au stabilit cu traiul tot acolo. Azi o vedem asa cum este datorita lor, lui Ion si Violeta.

Este si casa unde eu trag mai rarut, dar cu mare dor si dragoste pentru ca acolo mai simt pasii sfintilor parinti. Iar sora, Lealea, cum ii zic eu (ca, de fapt, este Larisa), dar mai ales Raluca, o zgatie de fiica a Violetei, care peste noapte a crescut fata mare, nucul cel batran, crizantemele si trandafirii mamei, orataniile toate, pisoiul care ti se uita in ochi ca nu mai rezisti fara sa-l i-ai in brate, toate astea si inca atatea si atatea "bijuterii", fac Acasa si mai acasa, si mai dorita, si mai aproape de tot ce tine de dulcea copilarie.

Nu uitati de Acasa voastra, Prieteni!

10 octombrie 2020

 CINCI ANI CA O CLIPA S-AU SCURS

Nici nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 5 ani. Cinci ani de căsnicie oficială, cu acte în regula și cu drepturi, dar mai ales cu obligatiuni... obligatorii.

E vorba despre familia Spânu, formată din ginerele Sandu Spânu și fiica, Rodica Dumbrăveanu, care actualmente poarta numele sotului.

Poza de mai sus e din timpul studentiei fiicei, banuiesc, din vremurile înfiripării relației lor. Cele din josul textului sunt mai recente, dar din diferiti ani. Iar 

Magdalena, nepoțica, creste si nici nu dovedesti sa-i numeri anii. Ea e cea care se face că le scrie istoria lui mamy si taty. O istorie frumoasa, ca-n povesti.

Fericiți să fiți, dragilor!

25 septembrie 2020

MAMA NU A MAI REUȘIT SĂ-ȘI VADĂ VERIȘOARA

Știți cine sunt doamnele din cele două poze? Prima se numește Xenia Ciolpan, născută la Mihuleni, Rezina, iar a doua este Ana Lupan, născută tot la Mihuleni din alelași raion. Xenia Ciolpan, mai târziu Dumbrăveanu, a fost mama mea. Iar Ana Lupan, dacă poate ați auzit, a fost sora scriitorului Andrei Lupan, dar și a încă câtorva frați. A scris și a editat mai multe romane.

In viata mea, m-am intalnit doar o singura data cu Ana Lupan. Era cu Nicolai Savostin,sotul ei. S-a întâmplat la Sauca, Ocnita, la un eveniment desfasurat in memoria poetului Petru Zadnipru. Iar eu eram delegat sa imprim un reportaj de la acel eveniment pentru Televiziunea moldoveneasca de atunci.

Nu stiu cum veni vorba despre Mihuleni, spunandu-i cine este mama mea. I-am produs o bucurie de neinchipuit. Si mi s-a destainuit ca Xenia lui Luca Ciolpan este chiar verisoara ei dreapta. Nu mai tin minte chiar toate detaliile, dar ne-am despartit cu o invitatie din partea Anei Lupan si a lui Nicolai Savostin, impreuna cu mama, la Chisinau, oferindu-mi si o adresa concreta.

Am vorbit, mai apoi, cu mama despre aceasta intalnire si m-a rugat mult sa o conduc sa se intalneasca cu verisoara pe care nu o mai vazuse din anii de pana la razboiul al doilea mondial. Am si mers intro vara calduroasa la adresa oferita, undeva pe bulevardul principal al capitalei, in regiunea Pietei Centrale, dar verisoara mamei nu era in Chisinau. Nicolai Savostin isi petrecea tocmai fiica la aeroport, de unde, asa cum ne-a spus chiar el, avea sa mearga la vila sa-i povesteasca sotiei ca a vazut-o pe verisoara-sa.

Mama nu a mai reusit sa-si vada verisoara. De altfel, cum si fiica lui Pavel Lupan din Mihuleni nu a mai avut posibilitate sa o vada pe fiica lui Luca Ciolpan din acelas Mihuleni. S-o fi intalnit, sau poate inca urmeaza sa se intalneasca, in ceruri.

 A FOST ZIUA PE CARE N-O PREA ASTEPT IN FIECARE AN

Deunazi a fost ziua mea de nastere. Nu ma veti crede, dar nu consider aceasta data un eveniment mare in viata mea. Din care cauza, va spun sincer, in fiecare an nu prea astept aceasta zi. Iar cand ajung in septembrie, incerc sa uit in ce zi traiesc.

M-am pomenit zilele acestea, insa, cu o sumedenie de felicitari scrise de prieteni pe pagina mea de pe Facebook. De fapt, ele mai continua sa vina.

Unul din amici s-a pornit si pe glume. Cica eu nu imbatranesc. Mi-a fost rusine sa-i raspund sub felicitare. Dar o fac aici: da, prietene, ma simt tanar, la fel cum te simti si tu. In sinea mea ma gandesc ca nu face sa-i stric omului dispozitia, sa-i amintesc ca e toamna deja si ca vine iarna. Dar trebuie sa-i spun ca atatia ani cat am implinit zilele trecute nu am avut nicicand. Nici macar tatal meu nu i-a atins.

Ma intrebati de ce in fiecare an nu am mare bucurie sa astept ziua mea de nastere? Va raspund, dar nu acum. Mai ingadui sa-mi creasca fiica.

17 septembrie 2020 

 DESPRE O POTCOAVA INVERSATA

Mai mulți ani in urmă, fiica-mea a agățat pe ușa de la intrarea în apartament o potcoavă meșterită din fibre vegetale. Din neatenție, sau din neștiință, a plasat-o cu fundul în sus.

Ani în șir intram și ieșeam din casă, fără să înțeleg că potcoava fiicei e inversată.

Deunăzi aflu că, potrivit legendei, potcoava poate să aducă noroc și fericire în casă doar în cazul în care ea se plasează cu brațele în sus. Am și întors-o și acum sunt în așteptare.