ACUM TREISPREZECE ANI, SUFLETUL ROMÂNULUI CEL MAI ROMÂN, GHEORGHE BRICEAG,  A URCAT IN CER SĂ-ȘI CAUTE STEAUA

Astăzi se împlinesc 13 ani din ziua când ne-a părăsit cel mai român dintre români, cu numele Gheorghe Briceag. A fost o autoritate pentru multă lume din Bălți, din alte localități și, în general, din întreaga republică. Chiar dacă era un om simplu, puteai discuta cu el despre orice. 

Târziu de tot, dar mi-am dat seama că s-a purtat și cu mine ca un părinte. În plus, constat tocmai acum, când scriu aceste rânduri, că tatăl meu s-a născut doar cu trei ani înaintea lui. 

Recunosc, nu l-am petrecut în ultimul drum. Am aflat despre moartea lui prea târziu. Dar l-am plâns mult. Iar cineva-mi spunea că și la înmormântare a venit nu prea multă lume. O fi fost din aceeași pricină.

Nu țin minte bine, dar l-am cunoscut, probabil, la vreo acțiune din cadrul evenimentelor ce s-au produs în anii renașterii naționale. Jurnalist fiind, am urmărit atent fenomenul, participând nu doar din obligațiuni profesionale la majoritatea din acestea. Și, nu știu cum se întâmpla, că la ele, la acele evenimente, era prezent și omul cu beretă și cu tricolorul pe ea.

Am participat cândva împreună la un seminar cu tematica respectării drepturilor omului, seminar desfășurat timp de câteva zile la Chișinău. Acolo l-am cunoscut, cum se zice, până în măduva oaselor, în discuțiile ce le-am purtat alături de Ștefan Utrâtu, Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, alți cunoscuți pedagogi și militanți pentru drepturile omului din Transnistria. 

Iar cele mai dese întâlniri și discuții interesante le aveam când ne pomeneam cu badea Gheorghe în incinta redacției săptămânalului "Curierul de Nord" sau la Agenția de știri "DECA-pres". Intra tiptil să discutăm, să punem țara la cale, să râdem, să ne amintim de cei trecuți din viață.

Simbolic, am fost, practic, alături de el în toate zilele cât a protestat în și lângă groapa unde trebuia să se toarne fundamentul și soclul viitorului monument a lui Lenin. Și unde într-un colț al acelei gropi, avea rezervată întotdeauna o canistră plină cu benzină. Se întâmpla că transmiteam la "Moldpres" și la "DECA-pres", zilnic câte două-trei știri de la protestul lui Briceag. 

Tot în acea perioadă am publicat într-un ziar editat la Chișinău un material despre intenția lui Gheorghe Briceag de a se autoincedia în cazul în care autoritățile bălțene ar fi adus monumentul lui Lenin în centrul urbei. Îmi spunea atunci că a auzit vorbe precum că ei nu se prea grăbesc să-şi realizeze intenţiile. Şi aceasta pentru că se tem ca nu cumva Bălţi-ul să ajungă în gura lumii. Dar că ar putea să-l aducă pe Lenin pe strada centrală a localității după moartea sa. „Să-şi puie pofta în cui, pentru că nu am de gând să mor prea repede. În anii ce m-am aflat în detenţie, am avut destul timp pentru a mă căli şi a mă ruga în faţa lui Dumnezeu să-mi dea atâtea zile cât îmi sunt sortite”, spunea atunci badea Gheorghe. 

Wikipedia scrie că a fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia. La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundația People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu și al șaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Republica Moldova și pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice, precizează același portal.

Iar eu trebuie să constat că cifra nefastă 13 este un nimic față de viața ce a trăit-o pe Pământ cel mai roman dintre romani în cei 80 de ani.

SORĂ-MEA CREDEA CĂ VĂRUL ERA BEAT, DAR IURA VORBEA ȘI PLÂNGEA BĂRBĂTEȘTE. NU MAI DISCUTASEM CU EL DE LA ÎNMORMÂNTAREA CELUI DE-AL TREILEA VERIȘOR, VALIC

După aproape 25 ani de tăcere, m-a sunat Iura. Mi s-a destăinuit că și-a cumpărat casă în Bender și că are de toate. Doar că sănătate nu prea. Mi-a spus-o chiar el și am realizat acest lucru și eu.

Iura este verișorul meu de pe mamă. Este unicul fecior a lui tanti Dora de la Zgurița, verișor care după absolvirea facultății de agronomie a acceptat să fie repartizat în localitatea Gâsca din raionul Căușeni, un sat din cadrul sovhozului-tehnicum cu același nume și cu mai multe blocuri locative și administrative multietajate de tip orășenesc. 

A mers să muncească încolo încă în perioada sovietică, să fie mai aproape de un alt verișor de-al nostru, Valic Turcuman, care se simțea strein la Bender după absolvirea cu mențiune a Institutului de Medicina. Deși avea dreptul, Valic nu a dorit să rămână în Chișinău din motive serioase, dar nici la nord nu a vrut să plece. E o istorie aparte acest aspect al vieții verișorului meu medic, pe care sper să o  povestesc într-un alt crâmpei al epopeii Turcumanilor din Tătărauca Nouă, Soroca.

Iura mi-a vorbit despre multe. Despre faptul că după războiul de pe Nistru din 1992 a lăsat apartamentul din orășelul Gâsca și a trecut cu traiul în satul Gâsca, unde și-a ridicat o casă. Și despre cum se simțea când separatiștii se uitau cu ochi răi la el că este moldovean. Despre cum unul din ei a îndreptat pistolul-automat spre dânsul să-l împuște. L-a salvat un bun prieten, care astăzi este țintuit la pat de cancer.

Mi-a mai spus că m-a văzut într-un reportaj la TVR Moldova, în care povesteam ceva și de atunci privește, când are posibilitate, acest canal. A vorbit despre multe și mărunte, că la un moment dat m-am pomenit plictisit - eu cunoșteam evenimentele despre care-mi povestea el. Dar l-am lăsat să vorbească, să se descarce emoțional, să se bucure și să-și amintească despre vacanțele copilăriei noastre de la Tătărăuca Nouă, unde ne adunam toți ai noștri la bunici ca să coborâm spre Nistru, sau să ne adâncim în pădurea de alături până ajungeam la Mănăstirea Rudi.

Mi-a vorbit despre atâtea încât nu știu dacă merită să pomenesc despre toate. Dar despre un fenomen pe care-l apreciez cu o notă înaltă, trebuie să scriu. Iura a crescut la Zgurița, un fost centru raional de pe timpurile sovieticilor și care a reușit să se rusifice destul de repede. Cu părinți moldoveni, români adică, l-am prins pe Iura că-i este mai comod să vorbească în rusă decât în limba tatălui și mamei. Mai mult, când a venit să lucreze la Gâsca, limba de comunicare îi era tot rusa.

Și m-a uimit să-l aud în receptor vorbind o română destul de curată și cultă. Locuind în orașul Bender. Și făcând comerț ani în șir la piața din această localitate. Mă și tem să scriu ce-mi spunea el despre rușii din partea locului. Zic, mă tem să nu-i fac un rău.

Am aflat că l-a încolțit covidul și a avut mult de suferit. Plus că are un buchet întreg de alte maladii cronice de care nu duce lipsă cam orice moldovean al timpurilor în care trăim. Mi-a pomenit, în lacrimi - simțeam la receptor după cum îmi vorbea - despre cireșul bunelului Luca de la Tătărăuca Nouă și iazul din apropierea casei lui, unde ne zghihuiam până nu ne implora bunica să mergem acasă să mâncăm că se răcește borșul, peștele prăjit și mămăliguța. Și-a amintit Iura și despre cum mergeam la Nistru, fiecare cu undița pe spate, ca să prindem bibani. Și că atunci când lucra la Gâsca în calitate de brigadier și avea treabă în vreo gospodărie agricolă din nordul republicii, sau la Zgurița, trecea numaidecât și pe la Corlăteni s-o vadă și pe tanti Xenia, mama mea și a sorei Larisa, dar și pe noi, că părinții lui nu mai erau în viață. 

I-am răspuns lui Iura, printre lacrimi și eu, că la Corlăteni s-au prins și dau roadă câteva tufe de viță de vie de soiul "Moldova". Deabia fusese elaborat acest soi de poamă, când fiind pe la Gâsca, Iura mi-a pus într-o sacoșă vre-o 20 de butași și m-a sfătuit cum să-i sădesc și să îngrijesc de ei. M-am împărțit din această pomană și cu socrul de la Bocșa, astfel că și în satul lui crește poamă altoită în brigada pe care a condus-o Iura la Găsca.

Dar câte încă am mai avea de vorbit!!! Și ni le vom aminti. Deoarece ne vom și întâlni. La Bender, sau la Corlateni. Ori chiar la Bălți, de ce nu?

Iura, Iura... Parcă nu trăim la o distanță prea mare unul de altul, dar suntem atât de... departe. Cine ne-a îndepărtat atât de mult? Războiul din 1992? Regimul acela blestemat de la Tiraspol? Lipsa lui Valic? Viața? Bătrânețea? Cine?

 

MIHAIL BORISOVICI GRINBERG: JURNALISTUL DE LA "TINERIMEA MOLDOVEI" SI PEDAGOGUL DE LA CATEDRĂ UNIVERSITARĂ

Au trecut atâția ani, dar chipul și vocea lui blândă nu se uită. O spun nu doar eu. O spune multă lume care l-a cunoscut.

Nu-mi pot aminti când am primit cel dintâi răvaș semnat de Dumnealui. O fi fost prin 1963, că în acel an, fiind în clasa a șaptea, am început să atac redacțiile puținelor ziare editate în limba zisă moldovenească cu vești din satul natal. La "Tinerimea Moldovei" scriam despre evenimentele produse în școala în care îmi făceam studiile. Dovadă e și acest răspuns de la redacție, care poartă semnătura lui Mihail Grinberg, pe atunci lucrător literar la ziarul tineretului. 

De regulă, o scrisoare primită de la redacție mă bucura, oricare ar fi fost conținutul ei. Iar în acest răspuns, datat cu 31 martie 1965, mi se spune că informația mea "n-a fost publicată din cauza supraîncărcării gazetei cu materiale mai importante."

Vremea a șters din memorie conținutul multor altor scrisori de acest gen pe care le-am primit de-a lungul anilor. Țin minte, însă, că elev fiind, am fost invitat la o consfătuire a corespondenților ziși voluntari ai "Tinerimii Moldovei". Atunci i-am cunoscut pe mai mulți colaboratori ai ziarului, printre care Ștefan Lozinschi, Isai Cârmu, Serafim Belicov, Alexei Ciubașenco și, desigur, pe consăteanul meu, Victor Dumbrăveanu. O mai fi fost, probabil, și Pavel Meniuc, Nicolae Dercaci, Nicolae Batrânu și alții, doar că noi ne-am aflat mai mult printre cei mai tineri angajați. Și nu-mi amintesc dacă am vorbit atunci și cu Mihail Grinberg, dar am cunoscut, în schimb, mai mulți condeieri tineri, care s-au întrunit în aceeași seară la o ședință a Cenaclului literar "Luceafărul", în cadrul căreia a fost pus în discuție un ciclu de versuri semnate de Ion Proca.

Nu am încetat să scriu "Tinerimii" nici după ce am fost anunțat că nu am trecut concursul la facultate. Jurnalistica era o secție proaspăt creată în cadrul facultății de litere, iar concursul a fost neînchipuit de mare. Chiar și în armată aflându-mă, am continuat să bombardez ziarul tineretului cu scrisori din Cehoslovacia, unde am fost dus în 1968. Plus că tot "Tinerimea" a  inițiat un concurs de creație pentru doritorii de a studia la secția de jurnalism, învingătorii căruia au avut privilegiul să fie admiși la facultate după susținerea tuturor examenelor de admitere. Eu l-am trecut cu brio și am fost admis.

M-am bucurat mult când l-am aflat printre profesorii de la facultate și pe Mihail Grinberg. Era, nu știu cum, prea bun, prea familial cu noi. Iar lecțiile lui se terminau prea repede.

De ce va povestesc aceste amănunte? Deoarece jurnalistul și pedagogul Mihail Grinberg a fost și va rămâne în memoria mea o personalitate demnă de tot respectul. Un evreu cum a fost el, mai rar printre moldoveni, dar și printre ai lui.

În timpul studenției, pe parcursul unui an și ceva, am fost paznic la șantierul actualei Bănci Naționale, aflată la acel moment în proces de construcție. Îl vedeam deseori intrând sau ieșind din cartierul aflat în imediata apropiere a șantierului. Și am dedus că locuiește undeva, într-un bloc din apropiere, mai ales că ne întâlneam uneori în Magazinul Presei, aflat în chiar prima casă cu 5 nivele din stânga Bulevardului "Tineretului", actualul Bulevard "Grigore Vieru". I-am povestit de ce mă aflam acolo și n-a zis nimic. O bună parte din studenții acelor ani câștigau un ban muncind în calitate de paznici.

Două sau trei veri - nu mai țin minte - am muncit împreună cu alți colegi de grupă și cu profesorul nostru, Mihail Grinberg, la editarea suplimentului "Tinerimea Moldovei la șantierele studențești". Pagina apărea în fiecare săptămână pe tot parcursul semestrului de muncă al studenților. Eram și remunerați, dar ne simțeam mândri că munceam alături, într-un birou de la etajul 3 al Casei Presei, cu profesorul nostru. Țin minte și astăzi o deplasare la Ștefan Vodă (Suvorovo de atunci) de unde am adus un reportaj despre activitatea unui detașament de țelinari format doar din fete, care-și făceau studiile la o școală de medicină dintr-un oraș din Federația Rusă. Mi-a rămas în amintire deplasarea la șantierul combinatului de produse cerealiere din Ghindești, Florești, cea de la Vișniovca, Cantemir, unde un detașament de studenți-țelinari din Rusia participau la recoltare, cele de la Edineț și Bălți, Hârtop, Criuleni și alte multe localități.

Când am aflat că profesorul nostru universitar ne-a părăsit, am regretat mult. S-a stins, cum se zice, pe nevăzute. Multă lume nici nu a știut că a plecat la Domnul. Și mie mi-a spus cineva dintre prietenii de pe facebook. 

Zina Izbaș, bunăoară, l-a plâns în felul ei: "Păcat că a plecat prematur. La început ne-a fost conducător de grup. Atâta verticalitate și onestitate la acest OM cum altcineva nu-mi aduc aminte să-mi fi arătat. Iubea studenţii. Ne era ca un tată. La un moment dat, nu ştim din care considerente, l-au înlăturat din postura de diriginte al nostru. Am regretat mult. Eu nu învăţam la materiile comuniste. Nu pentru că eram lenoasă, ci pentru că ăsta era principiul meu de atunci - demagogia nu e de mine. Dar la obiectul predat de Dumnealui am luat nota maximă. Pentru că lecţiile Dlui Grinberg nu-ţi doreai să se mai termine. Luminoasă fie-i amintirea!"

Iar Nicolae Roibu ne-a spus ceva mai mult: "Din păcate, a avut o moarte misterioasă... A fost un om bun. Dumnezeu să-l ierte!"

(Unica poza cu jurnalistul și profesorul M. Grinberg am găsit-o pe facebook, plasată de cineva dintre băieții care-l însoțesc, absolvenți și ei ai facultății de jurnalism. Și m-aș bucura mult dacă cineva păstrează și ar posta alte fotografii cu dragul nostru învățător.)

NINA, EUGENIA, GALINA, RAISA -  TOATE UNGUREANU

Patru fete înțelepte și frumoase ca trandafirii de pe covorul părintesc

Nu m-am mai întâlnit cu cineva din ele de foarte multă vreme. Nici măcar cu Eugenia, care locuiește, ca și mine, în orașul Bălți. Și cu care, până la pensionare, se întâmpla să ne întâlnim ocazional pe stradă, la piață, sau la vreo manifestare cu caracter de masă. 

Acum ceva timp, însă, le-am întâlnit concomitent pe toate patru. Le-am descoperit pozele pe facebook, fapt care m-a readus la anii de școală și ai tinereții. 

Chipurile celor patru doamne, care nu se prea deosebesc de trandafirii de pe covor, aparțin surorilor Ungureanu, din satul în care m-am născut și eu. Și care au locuit, iar unele din ele mai viețuiesc și azi, în alt capăt al Corlăteni-ului. 

Practic suntem toți din aceiași generație. Diferența de doi-trei ani nu mai contează: am frecventat școala din sat cam în aceiași ani. Mai mult, cu Eugenia (a doua din stânga) am învățat împreună, doar că în clase paralele. 

Toate sunt fiicele lui Feghea Ungureanu, că așa i se spunea în sat omului care a condus ani în șir o fermă de godaci pe timpul colhozului. A crescut împreună cu nevasta-sa aceste frumoase fete și doi flăcăi la fel de frumoși. Unul din ei, Vasile, care e mai tânăr cu câțiva ani decât mine, mă atacă, practic, în toată seara, pe facebook, din Italia, cu diverse poze din partea locului. Despre frate-su, Nicolae, nu  cunosc prea multe ca să am ce vă povesti despre el.

Dar fetele, frumoasele fete ale lui Feghea Ungureanu, mai sunt frumoase și la vârsta pe care o au. Iar pozele descoperite mă îndeamnă să cred că se întâlnesc din când în când la casa uneia din ele, la vreun devișnik, să cumpănească dacă trandafirii de pe covorul mamei lor nu s-au ofilit.

Iar  Vasile zice că-i este bine și în Italia. 

Să-i fie!

"AM INSITAT SĂ NI SE REPARTIZEZE ACEST LOC, DEOARECE DIN GARA "BĂLȚI-SLOBOZIA" AU PORNIT MĂRFARELE CARE AU DUS MII DE DEȚINUȚI POLITICI DIN BASARABIA SPRE LOCURILE DE DETENȚIE"

Acum 17 ani, am publicat într-un ziar editat la Chișinău un interviu, în care interlocutorul meu mi-a vorbit despre cum a obținut dreptul edificării la Gara "Bălți-Slobozia" a unui monument în memoria deținuților politici. Peste câțiva ani, Nicolae Bazaochi, președintele de atunci al Asociației Bălți a foștilor represați și deținuți politici, a urcat la Domnul. Și mi-am zis să republic respectivul interviu aici, deoarece timpul fuge nemilos și ar fi un mare păcat dacă generațiile în creștere nu vor cunoaște istoria acestui monument.

CLOPOTUL EXERCIŢIULUI DE MEMORIE

Marţi, 6 iulie, în piaţa Gării „Bălţi-Slobizia” din municipiul Bălţi a avut loc un miting şi un serviciu divin de comemorare a deţinuţilor politici, acţiuni consacrate aniversării a 55-ea de la deportarea în masă din 1949 a românilor basarabeni. Evenimentul s-a produs în preajma monumentului dedicat victimelor represiilor politice, dezvelit acum patru ani. Iar trei zile mai devreme reporterul „AL” a solicitat un interviu preşedintelui Asociaţiei Bălţi a fostilor deţinuţi politici, Nicolae Bazaochi. Discuţia s-a produs în vecinătatea monumentului, sub cupola celor două arcuri din beton a căruia şi-au făcut cuib câteva rândunele.

- D-le Bazaochi, cum credeţi, de ce aceste păsări paşnice s-au aciuat aici, la înălţimea monumentului? 

-Păsările-s păsări, deşi nu sunt în stare să citească, intuiesc probabil conţinutul inscripţiei de la poalele acestui monument care sună astfel: „Un strigăt spre ceruri. În memoria victimelor represiilor politice dintre anii 1940-1949”. Ele simt probabil că la înălţimea unde şi-au făcut cuiburi nu pot fi deranjate de nimeni. Şi că cei în memoria cărora a fost ridicat monumentul au avut de suferit mult fără nici o vină.

- Vă găsesc îngrijorat, neliniştit. Aveţi neplăceri?

- Neplăcerile ţin de starea în care se află acest monument, dezvelit cu mare chin şi multă luptă la 6 iulie 2000. Uitaţi-vă câte buruieni şi gunoaie s-au adunat în jurul lui. Am fost câteva ore în urmă la primărie ca să solicit serviciului comunal ajutor în îngrijirea monumentului. Ştiţi ce mi-a răspuns domnul Alexandr Ţurenco, conducătorul respectivului serviciu? A zis că primăria nu are bani pentru a face curăţenie în jurul monumentului şi în interiorul teritoriului lui. Am tras concluzia că primăria continuă să neglijeze, precum a făcut-o mulţi ani în şir, interesele membrilor Asociaţiei fostilor represaţi şi deţinuţi politici. Şi pentru a ne demonstra că cei de la putere sunt cine sunt, iar noi, represaţii, rămânem doar cu acest monument deosebit de scump pentru o bună parte din locuitorii urbei şi ai localităţilor din nordul republicii.

- Nu prea înţeleg de ce primăria nu are grijă de acest monument.

- El se află la balanţa noastră, a Asociaţiei foştilor represaţi şi deţinuţi politici. Iar teritoriul din jurul lui, unde, vedeţi, se află o parcare auto, mai multe magazine şi gherete, este proprietate municipală şi privată. Noi, membrii asociaţiei, nu ne grăbim să trecem monumentul şi teritoriul pe care este amplasat la balanţa municipalităţii deoarece există pericolul că puterea ar putea să decidă strămutarea lui în alt loc. Şi avem motive serioase pentru a gândi şi proceda anume în acest fel. Prea mult ne-a costat obţinerea acestul loc pentru înălţarea monumentului. Am luptat pentru el timp de trei ani. Numai ce nu ni se reproşa. Că nu este unul potrivit. Că monumentul va ştirbi imaginea pieţei şi a oraşului în întregime. Că cei care vor coborî din tren vor reacţiona bolnăvicios când vor vedea în piaţa gării un monument în memoria deţinuţlor politici, etc. Iar noi am insistat să ni se repartizeze anume acest loc, deoarece din Gara „Bălţi-Slobozia” au pornit mărfarele care au transportat mii de represaţi din nordul republicii spre locurile de detenţie. Să mai vedeţi un paradox. După ce Consiliul municipal de acum cinci ani a votat totuşi repartizarea acestui loc pentru edificarea monumentului, au apărut forţe (ori au fost create artificial) care s-au plâns că nu e cazul să fie strămutat bradul din centrul pieţei, unde, potrivit proiectului, trebuia să stea monumentul. Am căzut de acord şi cu aceştia schimbând puţin locul amplasării monumentului. În prezent bradul piere pentru că nu-l îngrijeşte nimeni, monumentul e înconjurat de gunoaie, iar suprafaţa pieţei din faţa monumentului este dată în arendă unei parcări auto. Dăunăzi mai aflu că proprietarul unor magazine apărute după dezvelirea monumentului în vecinătatea lui este o persoană care s-a împotrivit timp de trei ani să ni se repartizeze locul din piaţa Gării „Bălţi-Slobozia” pentru edificarea monumentului.

- Cum ve-ţi proceda pentru ca la 6 iulie să nu râdă lumea că monumentul nu este îngrijit?

-Voi veni cu un grup de bătrâni, membri ai asociaţiei, să prăşim buruienile şi să facem curăţenie în jurul lui. Ne mai ajută în acest sens nişte persoane represate care locuiesc în vecinătatea Gării „Bălţi-Slobozia”, precum şi elevii şcolii medii nr. 18 din apropiere, dar care în prezent se află în vacanţă.

- Cine a suportat cheltuielile pentru înălţarea monumentului?

- Doar eu ştiu cum am adunat cele circa 100 mii de lei pentru edificarea lui. Cineva a elaborat proiectul pe gratis, alcineva ne-a ajutat cu materiale de construcţie, primăria după ce a fost convinsă (dar mai era atunci şi o campanie electorală) ne-a alocat în acest scop 20 mii de lei. Ne-a ajutat moral şi material şi fostul premier Ion Sturza. Restul mijloacelor fianaciare le-am colectat de la oamenii de bună credinţă. Cine a dat doi lei, cine - zece.

- Ce reprezintă la moment Asociaţia Bălţi a fostilor represaţi şi deţinuţi politici?

- În prezent organizaţia noastră numără 452 de persoane, iar în municipiu locuiesc peste o mie de deţinuţi politici. Mulţi dintre cei care au avut de suferit nu doresc să se înregistreze oficial din motivul fricii pe care o au că vor fi din nou trimişi în Siberia. Iar în noaptea din 5 spre 6 iulie 1949 de la Gara „Bălţi-Slobozia” au fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în lagăre la munci grele 11436 de represaţi din raioanele de nord ale Moldovei de atunci.

- Pentru ce aţi fost judecat Dumneavoastra?

- Am fost ridicat pentru că eram membru al organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. A existat în perioada imediat postbelică a asemenea organizaţie, membrii căreia încercau să se împotrivească cumva regimului comunist care pe timpul foametei mătura podurile gospodarilor de tot ce aveau pe lângă casă. Sunt de baştină din satul Schineni, judeţul Soroca, dar lucram atunci croitor într-un atelier din Soroca. Când m-au luat, am lăsat-o pe soţia Tamara cu fetiţa care avea doar o lună şi 12 zile. Era în vara anului 1947, luna iunie. Tot atunci au mai fost ridicaţi  Nicolae Balaban, Vasile Bătrânac, Leonid Botezatu, Mihail Ursachi, Vasile Coban, Mihail Patraşcu, Ion Suru, Anatol Spinei şi mulţi alţii, toţi fiind din satele judeţului Soroca. Aveam pe atunci 20 de ani. După judecată, care a avut loc la Chişinău, am fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în Republica Komi, oraşul Inta. În tren era o căldură insuportabilă. Când am ajuns acolo, era iarnă. Majoritatea celora care au fost judecaţi pentru activitate în organizaţia „Arcaşii lui Ştefan cel Mare” au fost repartizaţi la muncă silnică în diferite localităţi. Autorităţile se temeau ca nu cumva să ne organizăm şi în lagăr. Dar deoarece eram prea mulţi, pe parcurs ne-am întâlnit. Am muncit la extragerea cărbunilor până în 1957. Tot atunci, după eliberare, la Inta, ne-am înscris din nou cu Tamara, pentru că nu am avut voie să revin la baştină. Iar în perioada cât m-am aflat în lagăr soţia aici, în Basarabia, a fost impusă să-şi ia divorţul, altfel nu putea să se angajeze la lucru. Am revenit în Moldova tot în 57, dar spre sfârşitul anului, când a fost emis un act normativ special.

- Ce vă face să fiţi atât de energic la această vârstă înaintată?

- La 19 iunie am rotungit 77 de ani.

- Mulţi înainte!

- Iar fiica pe care o lăsasem în inuie 1947 în braţele mamei sale la o vârstă de doar o lună şi 12 zile a împlinit pe 12 iunie curent 57. A plecat în lumea celor drepţi Tamara, soţia mea. S-a stins din viaţă cu o jumătate de an înainte de dezvelirea monumentului. M-a susţinut şi ajutat mult pentru a-l ridica.

-Ce simbolizează clopotul de sub cupola monumentului?

- Să fim demni de cei care nu mai sunt cu noi. Care au fost prigoniţi, chinuiţi şi şi-au găsit moartea în lagăre. Clopotul veghează liniştea lor, chemând generaţiile în creştere la un exerciţiu de memorie. Iar inscripţia de pe clopot ne aminteşte că au fost timpuri când despre ceea ce v-am povestit nu se dădea voie să vorbim. Acum, Slavă Domnului, este voie să spunem totul.

“Accente Libere” din 15 iulie 2004

DESPRE AGENȚIA DECA-PRES ȘI TOATĂ LUMEA BUNĂ DIN REDACȚIA EI

Am muncit cam 12 ani la Agenția Națională de Presă "Moldpres (că așa se numea oficial în anii când am activat la respectiva instituție), dar perioada pe care am consacrat-o Agenției de presă independentă "DECA-pres" a rămas în memoria mea ca ceva mult mai de preț. Nu prea știu care o fi motivul și nici nu-mi pun scopul să-l aflu. Or cei, cred, vreo zece ani de salahorie la "DECA-pres" au fost pentru mine nu doar o școală de cum se lucrează întrun colectiv, ci și o școală de omenie între colegi.

Ca sa mă înțelegeți corect, trebuie să menționez că, practic, întreaga activitate în domeniul jurnalismului mi-am desfășurat-o departe de colectivele redacțiilor din care am făcut parte. Or în jur de vreo trei decenii, dacă nu mai mult, am fost reporter teritorial al mai multor instituții media.

La DECA-pres m-am simțit în apele mele, alături de un colectiv tânăr, unit și săritor la nevoie. A fost perioada când am luat mai multe premii în cadrul unor concursuri anunțate de diverse instituții și organizații din republică. A mai fost perioada când timp de vreo zece zile am participat la un schimb de experiență profesională în cadrul unei redacții din București. Tot în anii care i-am consacrat Agenției DECA-pres am devenit "dușmanul" autorităților bălțene pe timpul când primar era nepoftitul și anunțatul în căutare internațională de către regimul Voronin, socialistul Victor Morev. Și tot la DECA reveneam cu știri și în anii de până la pensionare, când aveam un alt serviciu. DECA, întrun cuvânt, a fost colacul meu de salvare și locul unde m-am simțit necesar.

Mi-amintesc cum după o știre scrisă de mine, ex-premierul Dumitru Braghiș a fost botezat ironic de mass-media națională "garmonist". Or știrea anunța că Braghiș a cerut, în cadrul unei ședințe la Bălți, impozitarea veniturilor muzicanților care cântă la nunți și cumătrii.  Îmi mai stăruie în memorie și perioada când mergeam zilnic în fața fostei clădirii a Primăriei Bălți, unde întro groapă în care socialiștii lui Morev aveau să toarne fundamentul monumentului lui lenin, care urma sa fie readus în centrul urbei, îl găseam pe badea Gheorghe Briceag lângă o canistră plină cu benzină. Declarase că se va autoincendia dacă bolșevicii lui Morev vor insista să mute mutra din granit a lui lenin de pe teritoriul Comisariatului militar în centrul orașului. Am tot scris știri de la acest eveniment până moreviștii au fost siliți de instanță să renunțe la ideea lor fantastică. 

Îmi plăcea ce făceam, dar le plăcea și colegilor. Am avut niște camarazi de aur: Vitalie Cazacu și Eugen Urușciuc, Igor Catană și Ala Deleanu, Tatiana Cazacu și Vladimir Boiangiu... Lista poate fi continuată. Doar ca eu, la DECA-pres, am lucrat cu întreruperi. Aveam, totuși, serviciul meu de bază.

Acolo, la DECA-pres am cunoscut foarte multă lume frumoasă și demnă de a-i urma exemplul. Pe Gheorghe Briceag și Gheorghe Muruzuc, spre exemplu, tot acolo i-am cunoscut. Veneau deseori, pur și simplu, pe la DECA. Sunt sigur ca ar mai intra și astăzi pe la noi, doar că agenția nu mai exista, iar bunii noștri prieteni au urcat în ceruri.

L-am întrebat cândva pe Vitalie Cazacu, întemeietorul DECA-pres, cam cum ar trebui să înțelegem numele respectivei agenții. În loc de răspuns m-a întrebat și el dacă cunosc cum explică DEX-ul acest numeral. Sigur că cunoșteam. Dar am verificat DEX-ul. Și... nu l-am crezut pe Vitalie.  DECA-pres a fost prima. Întotdeauna, prima.

VERIȘORUL MEU A ALES SĂ MOARĂ DEPARTE DE BAȘTINĂ TOCMAI ÎN MOMENTUL CÂND ÎN DONBAS SE DUCEAU LUPTE CRÂNCENE

O spun din capul locului: nu știu cum Nicolae, verișorul meu de pe tată, a ajuns să moară în Rusia. Se vorbește că nu a avut o moarte violentă. S-a stins bolnav fiind: suferea de inimă. Dar prea devreme s-a dus. Era doar cu doi ani mai în vârstă ca mine.

Bănuiesc că Olga s-o fi supărat, deoarece nimeni dintre ai noștri nu au fost prezenți la înmormântare. Nu s-au pornit la drum deoarece pentru a participa la funeralii trebuia să mergem în Rusia prin Ucraina. Tocmai în perioada când ardea Donbasul. Când cădeau bombe și explozive cu nemiluita pe aeroportul și stadionul din Donețk. Iar localitatea unde locuia Nicolae, e undeva pe acolo. Cum s-ar zice, Domnul să ne judece, dacă am greșit.

Olga este soția vărului meu, Nicolae. O vedeți fericită în fotografia de mai sus. Alături de viitorul său soț, dar și alături de mine, că eu sunt cel cu buchetul de flori în mâni. O fi fost, cred, anul 1966, când mai erau în viață și sunt prezenți în această poză, ambii părinți ai verișorului, dar și sora lui cea mai mare, Eudochia, care s-a stins până să plece el.

În aceiași poza mai descopăr chipurile unor personalități din acele timpuri ale satului meu natal. Sunt prezenți la ceremonie secretarul sovietului sătesc, cum se numea atunci, Tamara Șchiopu, vestitul conducător de brigadă, Eroul Muncii Socialiste Gavril Talpă, secretarul organizației primare de partid Iacob Nenescu, ambii părinți ai mirelui, eu și sora mea Larisa, niște fete din vecinătatea casei mirelui și cineva din partea miresei, sosit tocmai din Găgăuzia, care atunci nu exista ca unitate administrativ-teritorială.

Când a murit, am fost anunțați, doar că puține șanse am avut să ajungem fără întârziere la înmormântare. În partea de est a Ucrainei se duceau lupte, iar Regiunea Belgorod din Federația Rusă e la o azvârlitură de băț de Donbasul ucrainean. Această situație a impus practic pe toate rudele verișorului meu să-l petreacă în ultimul drum doar imaginar. Din știrile care ajunseseră până la urechile noastre, la granița dintre Rusia și Ucraina era concentrată multă tehnică și unități militare rusești.

 Mai târziu am aflat că nici unica soră în viață nu a putut să ajungă la înmormântare. A reușit doar soțul acesteia, cumnatul răposatului, aflat la munci în Moscova. Tocmai el, nu știu cum și pe ce căi a ajuns, totuși, cu întârziere în orășelul cela din regiunea Belgorod.

Sigur că-mi pare rău. Nicolae a fost unul dintre cei mai apropiați veri. Pentru că era cu doi ani mai mare ca mine, l-am avut mereu drept exemplu în toate. Chiar și atunci când s-a însurat cu Olga și au jucat o nuntă frumoasă la Corlăteni, în casa mirelui. Ca să plece mai apoi la sud, să se stabilească cu traiul tocmai în Cahul, unde Olga avea un job frumos. Vă dați seama ce însemna să lucrezi în perioada sovietică în calitate de merceolog la un magazin care comercializa mobilă. Am și mers într-o vară la ei ca să mă conving că trăiesc bine.

Peste câțiva ani, nu mai știu ce s-a întâmplat că soția verișorului,  crescută fără părinți și care înțelegea româna, dar nu o vorbea, a făcut ce a făcut și și-a adus familia în Proteagailovka, o suburbie a orașului Bender. Au cumpărat o casă mare cu acareturi și câțiva ari de pământ și creșteau doi copii: pe Oleg și Tatiana. I-am vizitat și acolo și m-am convins odată în plus că sunt gospodari buni.

Ca să aflu peste ceva ani că au părăsit și Benderul. Și să se stabilească cu traiul în Rusia, în regiunea Belgorod. 

Întrebarea care mă urmărește și astăzi e de ce acest scump văr nu a găsit un loc mai potrivit pentru a se aciua la bătrânețe? Nici gând să o acuz cumva pe Olga că l-a dus să moară tocmai în Rusia. Dar nu pot să potolesc gura lumii și a rudelor. Ale mele și ale verișorului: "Uite ce a făcut găgăuza ceea: l-a dus pe urlați să moară".

MEDICAMENTUL DE PE STRADA "ȘTEFAN CEL MARE" DIN BĂLȚI

În ultimii ani, Bălțiul rămâne tot mai mult văduvit de copaci. De copaci sănătoși, puternici, care au a trăi încă mulți ani înainte.

Sunt tăiați cu hurta și nemiluita. Cum s-a întâmplat pe străzile Decebal și Konev pentru a reconstrui trotuarele, în parcul central și cel care poartă numele "Andrieș", pentru a oferi terenuri spre a înălța niște cafenele și restaurante.

Această situație mi-a amintit de o tabletă, scrisă acum câțiva ani la tema oxigenării spațiului aerian urban, tocmai la momentul când facebook-ul mi-a amintit de ea. Și mi-am dat seama cât de mult - cam cu vreo trei-patru săptămâni - întârzie schimbarea temperaturii anotimpurilor în acest an.

* * *

Coboram ieri pe strada Ștefan cel Mare din Bălți spre Autogară, iar mai la vale de Catedrală m-am pomenit parcă întro Împărăție. Un aer și un miros plăcut de flori de tei mi-au umplut pieptul și conștientul pentru a-mi aminti de Teiul lui Eminescu din Parcul Copou și de Lacul cu nuferi din Codrii Ipoteștiului.

M-am simțit ca după o terapie intensivă cu un medicament miraculos. Am avut senzația că sunt, întradevăr, întro poveste, chiar dacă călcam pe o strada a orașului despre care regretatul Mihai Volontir a compus și a cântat "Băltiul meu, murdar până la stele".

Și mi-am dat seama că nu chiar tot și toate din Bălți este de aruncat la gunoi. Acești tei, cărora până ieri nu le-am atras prea mare atenție, ar trebui să fie, de asemenea, cântați. Cel puțin, pentru a mobiliza bălțenii să planteze cât mai mulți asemenea copaci.

Am și eu un tei al meu. E adevărat, crește fără să-l fi sădit eu. Dar l-am ocrotit să nu fie distrus. Crește chiar sub balconul apartamentului meu. Pană la nivelul patru, unde stau, mai are să se înalțe un etaj și ceva. Alți vecini sunt mai norocoși. La cealaltă scară un tei a crescut tot sub balcoane, dar până la etajul șase.

* * *

Asta e povestea. Și mă rog Domnului să le ajungă minte celor cu toporul și ferestrăul să nu-i taie.

DUPĂ APROAPE 6 ANI DE LA ÎNĂLȚAREA SPRE STELE A MARELUI MIHAI VOLONTIR, MORMÂNTUL LUI PARE UITAT DE TOATĂ LUMEA  Sau despre Scara Valorilor rămasă fără fuscei 

În ziua înmormântării lui Iurie Sadovnic cineva a postat pe facebook o poză cu mormântul marelui Mihai Volontir. L-a fotografiat cum l-a văzut chiar în aceeași zi, menționând undeva că locul de veci al bardului de la Susleni se află în vecinătatea mormântului celuia care a fost Mihai Volontir. Și a mai adăugat: "cred ca ar fi fost mai bine, dacă mormântul îi era la Bălți".

Nu am îndrăznit să aprob sau să contest poziția autorului ideii de mai sus și nici măcar nu am intrat în polemică. Nu am făcut-o, deoarece cred că nu este atât de ușor să stabilești cum ar fi fost mai bine.

Ca să fiu sincer, atunci, în septembrie 2015, când marele actor și-a dat sufletul, credeam că va fi înmormântat în cimitirul orașului în care și-a trăit și a activat întreaga viață. Există în acest cimitir o Alee a actorilor, un fel de Panteon al personalităților Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din localitate. Și mai există la Bălți o casă unde a locuit Maestrul și unde își duce bătrânețea în singurătate soția acestuia, actrița Eufrosinia Dobândă-Volontir. E și un oraș de iubitori de teatru, care i-au aplaudat măiestria și l-au onorat în timpul vieții când îl întâlneau pe străzile sau prin scuarurile și parcurile Bălțiului.

Dar, Mihai Volontir a fost și rămâne o valoare națională, o figură care a lustruit imaginea și onoarea Republicii Moldova în lumea întreagă. A reprezentat Basarabia ca Artist al Poporului și ca Laureat al Premiului de Stat al URSS, s-a filmat în numeroase pelicule cinematografice create în diverse țări.

Mihai Volontir a fost și unul din cei 278 de deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova, care au votat Declarația de Independență din 27 august 1991.

Nu e de neglijat și faptul că la Bălți au fost lansate și au circulat încă în timpul vieții și după ce a decedat, diverse inițiative privind eternizarea numelui lui, inițiative care s-au dovedit a fi mincinoase. Pe timpul unui primar comunist s-a încercat atribuirea numelui marelui actor Pieței centrale din Bălți, care îl înveșnicește astăzi pe Vasile Alecsandri. Nu s-a acceptat, motivându-se că asemenea gesturi se fac doar după moarte. Volontir, însă, mai era încă în viață. Când actorul a urcat în ceruri, primarul de atunci care mai conduce și astăzi primăria capitalei de nord, s-a scăpat cu vorba că-i va ridica în centrul urbei un monument. Nu a mai fost sa fie. Nici, măcar, o stradă din oraș nu-i poartă numele. Și doar cu sprijinul material al unor oameni de afacere, consilieri locali, arhitecți și sculptori, în august 2019, pe Aleea Clasicilor din Bălți a fost dezvelit un bust din bronz al Marelui Volontir.

Ala Bujor, o prietenă de pe facebook, care postase poza cu mormântul lui Volontir la circa 6 ani de la apariția lui în cimitirul de pe strada Armeneasca din Chișinău, nu a putut să nu lase și un comentariu sub ea: "deseori mă gîndeam că am ajuns unde am ajuns anume din cauza degradării noastre spirituale... a fiecăruia în parte, a societății și a neamului în întregime... cînd a început oare, de nici nu am observat, mite să conștientizăm... și nu dați vina doar pe guvernări... le-am pierdut pe cele sfinte din scara valorilor... o scară rămasă fără fuscei... Hristos s-a înălțat!"

La care comentariu a reacționat Paula Pascaru, o altă internaută, la fel de revoltată de ce văzuse în poza: "dnă Ala, ni se trage din trecut. Vița de gospodari, de intelectuali adevărați, de preoți ș.a.m.d. a fost nimicită in război, prin foamete si deportări. A rămas ce a rămas... Restul au fost mutilați spiritual. S-au lăsat mutilați."