CÂT DE MULT ȘI CÂT DE BINE CUNOAȘTEM BIBLIA?

În dimineața zilei de astăzi se dezlănțui soneria de la ușa apartamentului meu. Nu am mai auzit-o de multă vreme să-și facă de cap în asemenea hal. Doar fiica-mea, Rodica, își permitea, iar eu acceptam, să semnaleze astfel că se află dincolo de ușă. Când venea de la școală sau de la joacă.

Am sărit din pat să deschid. Să mă bucur și să-mi felicit fiica cu ocazia zilei de naștere, care tot astăzi este. Să o felicit, după o perioadă de câțiva ani, de când nu ne-am văzut.

Dar dincolo de ușă se afla altcineva. Erau trei puștani de prin clasele a cincea, a șasea, care, în limba rusă, se cereau să mă colinde. Să mă colinde ca să-i răsplătesc cu ceva bani. Și fără să-mi dau seama că-i voi supăra, le-am răspuns în română că am fost colindat pe 25 decembrie.

Păi, azi e Crăciunul, mi-a răspuns unul din ei într-o română rusificată. De unde o știi?, îl întreb și eu. Din Biblie, zice. Și se întoarce sa plece împreună cu camarazii lui.

Acum stau și mă gândesc: de ce nu le-am permis, măcar, să-mi spună cât de mult cunosc ei Biblia? Sa înțeleg, măcar, cât de puțin o cunosc eu? 

AMINTIRI DIN CĂTĂNIE: DOAR TREI DIN 18 LUNI DE ARMATĂ ÎN CEHOSLOVACIA LE-AM DORMIT ÎN CAZARMA DIN ROKYTNICE

În munții Orlicke sunt mai multe localități considerate turistice, inclusiv orășelul Rokytnice

Rokytnice este un orășel din zona muntoasă a Cehiei. E situat în Orlicke hory, adică în munții Orlicke, în zona de nord-est a fostei Cehoslovacii. Orășelul se află înconjurat de păduri, la o distanță nu prea mare de frontiera cu Polonia în est și fosta Republică Democrată Germană la nord.

Aici, în acest orășel frumos, ostaș în termen fiind, am fost adus în octombrie 1968, după absolvirea școlii de sergenți din Nikolaev. În această localitate urma să-mi prelungesc serviciul militar obligatoriu în calitate de comandant al unei grupe de geniști. Vremurile erau tulbure, iar noi, în majoritate tineri de la țară, cu frică de părinți, dar și de regimul sovietic de atunci, nu prea înțelegeam ce se întâmplă în lume și consideram că suntem datori să ne facem cinstit, ca toată lumea, datoria față de Patrie. Iar dacă e să ne dumerim până la capăt, nici nu prea aveam putere și dreptul să ne revoltăm că nu dorim să participăm la o asemenea operație.

Prima iarnă în Cehoslovacia. Să fi fost decembrie 1968 

La doar circa trei luni de la invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, (s-a întâmplat în noaptea de 20 spre 21 august 1968) ne-am pomenit într-un alt regim decât cel din unitatea militară unde am slujit primele 6 luni. Dormeam cu pistolul-automat sub pernă. Dacă mergeam la ospătărie sau la toaletă, aveam cu noi aceeași armă și cinci magazine pline cu cartușe pentru Kalașnikov. Eram hrăniți bine, ca și pentru timpuri de luptă. Pentru noi, proaspeți veniți din școala de sergenți, această situație ne-a părut, nu știu cum, cam neobișnuită. Ca la 1 ianuarie 1969 să depunem armele și magazinele cu cartușe la locul lor de păstrare, iar la ospătărie să ni se dea doar 20 grame de unt pe zi în loc de 80 grame, cum era până atunci. 

Rokitnice. În așteptarea semnalului încolonării pentru a merge la ospătărie.

Din un an și 7 luni, cât am fost soldat în termen al Grupului Central al Armatei Sovietice în Cehoslovacia, doar vreo 3 luni am stat în cazarma din Rokytnice. Restul sorocului m-am aflat în corturi instalate în păduri, în cazărmi improvizate sau la poligonul Libava de lângă orașul Olomouc. Încălzeam aerul din corturi cu o sobă din metal zisă "burjuikă", doar că se întâmpla să respirăm în interiorul lor mai mult fum decât aer. Dormeam, însă, neîntorși, căci saltelele și tot ce ține de așternut, erau plasate pe crengi de brad sau de pin. Iar odată la 10 zile mai mergeam și la baie, una mobilă destinată anume militarilor și tot în corturi instalată.

"Cazarma" de lângă poligonul Libava, în care am stat mai multe luni, inclusiv iarna lui 1969

Kuranbai Bagbekov, un prieten din Uzbekistan, mi-a încercat aparatul meu de fotografiat Smena-2 și a făcut o poză reușită. Doar că mi-a "tăiat" picioarele.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să developați și să tratați cu fixator vre-un material fotografic în farfurii de aluminiu. Acolo unde ne aflam, toate operațiile ce țin de tratarea filmelor, apoi și a hârtiei fotografice cu reactive chimice pentru a face să apară imaginile fotografiate, le făceam anume în asemenea vase luate de la cantina ostășească. Dovadă e și calitatea nu prea bună din start a pozelor, calitate care a avut de suferit și după peste 50 de ani de la producerea lor. 

Îmi cumpărasem de la cineva un aparat de fotografiat sovietic "Smena-2" și acolo, în Cehoslovacia, am învățat arta și tehnologia fotografiei. Foloseam peliculă produsă în URSS, iar hârtia fotografică o cumpăram de la cehi. Nu am mai văzut de atunci o calitate mai bună a hârtiei fotografice. Dar marea problemă a noii mele pasiuni era lipsa vaselor în care urmau să fie prelucrate materialele fotografice. Și din această cauză am încercat farfuriile și alte vase din aluminiu.

Iar Kuranbai Bagbekov, un bun prieten din Uzbekistan, care avea funcția de șef al unui depozit de tot felul de bulendre, îmi permitea să developez filme și să copii imaginile pe hârtie acolo, în "kaptiorka" lui. M-a rugat, în schimb, să-l inițiez în arta fotografică. Așa că atunci când aveam nevoie să fiu și eu fotografiat îl rugam pe el s-o facă.

Lângă bradul de Anul Nou, 1969 spre 1970. Poligonul Libava din preajma orașului Olomouc

Anul nou, 1970, l-am întâmpinat tot la poligonul Libava. Doar că eram cazați deja în niște încăperi din lemn construite tot de ostașii sovietici. Jumătate din spațiul unor asemenea cazărmi era ocupată de către noi, ostașii sovietici, iar în aripa dreaptă a aceluiași edificiu locuiau ostași ai armatei Cehoslovaciei. Ne împăcam bine cu ei, doar că nu înțelegeam un lucru: în a doua jumătate a zilei ei, ostașii cehi, erau liberi de la activități legate de militărie, iar noi ne speteam la construcția clădirii unei băi ostășești. 

Am avut, însă, liber în ziua de 1 ianuarie, când am ieșit să ne fotografiem lângă bradul instalat în curtea orășelului ostășesc. Iar poza în care sunt și eu împreună cu băieții din pluton a făcut-o, probabil, același Kuranbai Bagbekov, deoarece nu-l văd printre noi. Iar într-o altă poză unde îl găsesc împreună cu aceeași băieți și cu comandantul de companie, eu lipsesc, ce denotă faptul că am fotografiat eu.

Tot în iarna anilor 1969 -70, lângă Olomouc, ne bucurasem mult de zăpada proaspăt căzută. Nu mai țin minte ce făceam în orășelul de la poligonul Libava, când aud de undeva, de mai departe, cum cineva mă strigă așa cum eram dezmierdat la școală în sat - Liuș - de la Pavlușa ajunsesem Liuș. Rămasei trăsnit să-mi aud numele de prietenie departe de casă, în armată, tocmai în Cehoslovacia. Când colo, apare un ofițer mustăcios, înalt și bine aranjat, care, mi-am dat seama, era Victor Ciobanu, acel flăcău, cu care, deși era cu trei ani mai în vârstă, ne-am împrietenit din școală, deoarece locuia peste două case de la cea a părinților mei. Școala medicală pe care a urmat-o, apoi armata, ne-a despărțit pentru câțiva ani. Ca să ne întâlnim la poligonul de lângă Olomouc. Ne-am văzut, mai apoi, la Corlăteni de câteva ori, când venea în concediu. A slujit, cum spuneam, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Kușka, un oraș-cetate din Turkmenistan, în alte localități din fosta URSS. Ultima dată când ne-am întâlnit îmi spunea că s-a aciuat cu traiul în Dnipropetrovsk, oraș din Ucraina. Zilele trecute am întrebat niște rude de-a lui când mai vine Victor pe la baștină. Nu am putut afla un răspuns, deoarece nimeni nu mai cunoaște nimic despre el. Unde ești, prietene? Mahalaua, satul în întregime și eu îți ducem dorul!

Muncitori de la o fabrică de cărămidă din Olomouc

Când eram la poligonul Libava, am lucrat timp de vreo două luni la o fabrică de cărămidă din Olomouc. Astfel am recompensat prețul materialului de construcții pentru edificarea unei băi publice la poligon. Ne trezeam pe la ora 4 dimineața, luam micul dejun și urcam într-un camion care ne transporta timp de vreo jumătate de oră la fabrica de cărămidă. Lucram până pe la orele 14, după care eram liberi până la ora 4 a următoarei zile. 

Eram locțiitorul comandantului de pluton și responsabil de corectitudinea purtării ostașilor în timpul activității la fabrică și în relațiile cu muncitorii de acolo. Ne-am și împrietenit mult cu angajații întreprinderii, care, se vede, au simțit că nu noi, ostașii de rând, suntem vinovați de cele ce s-au întâmplat în noaptea din 20 spre 21 august 1968.

La poligonul Libava cu echipajul stației de filtrare a apei. A fost specialitatea a doua pe care am însușit-o înainte de demobilizare. Nu am fost lăsat la vatră până nu am pus în funcțiune toată tehnica ce ține de complexul de filtrare a apei. 

Prin aprilie 1970 am participat împreună cu echipa, comandant al căreia eram, la aplicațiile Grupului militar dislocat în Cehoslovacia. Tocmai însușisem o nouă specialitate militară, cea de laborant al Stației de filtrare și purificare a apei, MAFS. Aceasta era compusă dintr-un camion cu filtre, 5 rezervoare de apă  fiecare cu o capacitate de câteva tone de lichid și 5 pompe motorizate care transportau apa dintr-un lac, spre exemplu, în rezervoare, de unde apoi era pompată spre filtre și depozitata în alte rezervoare cu apă curată. Toate aceste componente ale stației erau îngrijite și puse în funcțiune de 5 membri ai echipajului, mai marele al căruia eram eu. 

Și încă ceva: trei din cei cinci membri ai echipei urmau peste o lună și ceva să fim lăsați la vatră. Comandantul regimentului, puțin în glumă, dar mai mult în serios, ne-a pus și o condiție: demonstrați cum funcționează această drăcie și... plecați acasă. Am demonstrat în fața la multă lume cum funcționează drăcia, dar demobilizarea ni s-a permis doar în prima jumătate a lunii iunie. Că-mi era și teamă să nu întârzii la examenele de intrare la facultate.

"Rotnâi", zis și comandantul de companie, un căpitan și un om de aur.

În drum spre Libava sau Rokytnice

Aceeași hartă la o scară mai mare. 

 Între anii 1968-1970, când mi-am făcut serviciul militar eu, această clădire imensă nu exista. Undeva în minutul 3,43 - 3,52 ale filmului apar clădiri jerpelite cu două etaje în care am fost cazați noi. Până la invazia armatei sovietice în Cehoslovacia acestea serveau drept cazărmi pentru armata Cehoslovaciei.

Iar în acest video e orășelul Rokytnice, cu centrul lui istoric și ceva din periferie. E o bijuterie de localitate, unde, noi, ostași în termen, nu am prea avut posibilitate să ieșim. L-am văzut doar în trecere. Dar s-a întâmplat să gustăm într-un bar bere de producție locală.

DRAGĂ MOȘULE CRĂCIUN! ÎȚI DORESC ÎNCĂ MULTĂ SĂNĂTATE, SACUL PLIN CU DE TOATE ȘI NU UITA SĂ AI ȘI TU DE ELE PARTE

Copiii din generația mea, dar și cei din anii cu două decenii de până la 2000, nu au prea știut și nici nu au fost alintați de Moș Crăciun. Noi am știut doar despre Moș Gerilă, care, de fapt, era un Moș Crăciun de astăzi, cu un sac plin cu cadouri în spinare și cu multe urări de bine pentru toți cei care erau cuminți și stăruitori.

Când vorbesc despre Moș Gerilă, mi-amintesc niște evenimente despre care, cred eu, nu e corect să uităm. Ar fi un mare păcat, deoarece acestea fac parte din viața noastră și s-ar cuveni să se scrie și să se vorbească mai mult despre ele. 

În școală Moș Gerilă apărea, de obicei, la serbarea de Anul Nou. Anume atunci Moșu își deschidea sacul lângă brad și scotea din el o pereche de încălțăminte, spre exemplu, care era oferită lui Ghiță, copil dintr-o familie numeroasă. Din același sac Moș Gerilă mai scotea și niște hăinuțe dintr-un material ieftin, numit porosină, care erau dăruite altui copil din familii nevoiașe. Și acest gest mărinimos a Moșului dura până sacul din spinarea lui rămânea gol. Iar serbarea continua și pentru ceilalți elevi, astfel încât poeziile și cântecele prezentate de micii artiști în jurul bradului se întipăreau pentru multă vreme în memoria copiilor de după război.

Noțiunile Crăciun și Crăciunel, țin de o altă dată, care în fond, are același conținut și semnificație. Doar că ea, această sărbătoare, era marcată la o săptămână după Anul Nou. E vorba despre Crăciunul pe stil vechi marcată, apropo, și astăzi în mare parte sub influența bisericii. 

Mi-amintesc cu pioșenie despre tradiția mersului preotului satului cu Icoana Nașterii Domnului pe la casele sătenilor, în timpul căruia erau binecuvântați creștinii. Era, de fapt, un fel de colind pe care-l oficia părintele însoțit de copii. Și noi, copiii acelor ani, nu puteam să nu ne bucurăm când gospodinele caselor pe care le vizitam, ne îndulcea cu bomboane și prăjituri coapte anume pentru aceasta sărbătoare.

Iar în ultimii ani, tot mai mulți creștini din Basarabia sărbătoresc Nașterea Domnului, acum circa două mii de ani,  pe stil nou, în ziua de 25 decembrie. Cred că e mai logic, mai creștinește și mai aproape de civilizație.

NEPOTUL VALERIU TURCUMAN, CA ȘI BUNELUL GRIGORE TURCUMAN, A SLUJIT LA MARINĂ. BUNELUL A VOTAT UNIREA, IAR NEPOTUL  A  FOST NEVOIT SĂ ASCUNDĂ DIN CE NEAM SE TRAGE

Nu  știu cine și cum a aranjat lucrurile astfel, dar trebuie să constat și să v-o spun că unul din verișorii mei și bunelul lui și-au făcut serviciul militar în cadrul unor unități ce aparțin Flotei maritime. Bunelul a slujit în Crimeea, la Sevastopol, iar nepotul - în orașul Murmansk, situat pe malul Mării Barents din nordul Rusiei. Doar că s-a întâmplat în diferite perioade: bunelul și-a încheiat serviciul militar în 1917, după revoluția lui Lenin, iar nepotul - în anii 70 ai secolului trecut.

Marinarul Valeriu Turcuman

Bunelul, Grigore Turcuman, marinar și el

Când vorbim despre bunel, ne referim la membrul "Sfatului Țării", Grigore Turcuman, care în ziua de 27 martie 1918 a semnat Actul Unirii Basarabiei cu România. Iar Valeriu Turcuman, nepotul acestuia, a fost feciorul Margaretei și a lui Constantin Turcuman din satul Tătărăuca Nouă, județul Soroca. 

Grigore Turcuman a fost arestat în 2 iulie 1940 de către autoritățile sovietice și trimis în GULAG, la Penza, unde pe 28 mai 1942 a decedat la vârsta de 51 de ani. Iar Margareta Turcuman e sora mai mare a mamei mele, ambele fiind fiicele Mariei și a lui Luca Ciolpan. Familia Ciolpan a avut și un băiat. Dar Pavel, că acesta era prenumele fratelui mamei mele, a murit pe front în cel de-al doilea război mondial și e înhumat  într-un mormânt frățesc de pe teritoriul Poloniei.

Din arhiva "Sfatul-ui Țării": undeva în ultimul rând al primei poze, alături de Onisifor Ghibu, director al ziarului "România Nouă", se află Grigore Turcuman

Verișorul meu, Valeriu Turcuman, a crescut fără tată, deoarece părintele lui, Constantin Turcuman, după venirea sovieticilor în Basarabia, a mers în dreapta Prutului să caute unde ar fi putut să-și aducă și familia. Doar că la Prut s-a instalat sârmă ghimpată si el nu a mai putut să se întoarcă la Tătărăuca Nouă. La rândul lor, nici soția împreună cu feciorul nu au putut să treacă râul pentru a se stabili cu traiul împreună cu soțul și tatăl lui Valeriu. 

Cu mama, Margareta 

Când a obținut studii medii, a depus actele la Școala medicală din Soroca. Nu a fost acceptat. Era nepotul lui Grigore Turcuman. Peste un an a reușit, totuși, să se înscrie la o instituție similară din Bălți.

A urmat, apoi serviciul militar la marină, în regiunea Murmansk. A  susținut apoi cu succes examenele de admitere la Institutul de medicină, actuala Universitate de Stat de Medicină și Farmacie "Nicolae Testemițanu" din Chișinău. După absolvire, urma să rămână în Chișinău, că a avut acest drept, dar a ales să fie repartizat în orașul Bender.

Chiar și soția, Valentina, medic și ea, româncă din Chilia, a pledat pentru Bender. Doar că orașul de pe Nistru a dictat un dramatism special familiei lui Valeriu Turcuman. Condițiile de la fața locului au influențat mult în aspect negativ asupra vieții familiei celor doi medici. Copiii românilor Valentina și Valeriu Turcuman, care vorbeau o limbă română impecabilă, au ajuns să frecventeze grădinițe și scoli cu predare în limba rusă. Iar materna o învățau și o vorbeau doar acasă, în dialogurile cu părinții.

Nu din spusele lor, ci din observațiile mele, am tras concluzia că  Turcumanii și la Bender au fost nedreptățiți. Nu de soartă, cum îmi repeta de foarte multe ori verișorul, ci de regim.

Familia medicilor Turcuman, stabilită la Bender

În vara anului 1992 a avut să treacă prin cea mai mare și cruntă cumpănă. În toiul evenimentelor dramatice din timpul conflictului de pe Nistru, întreaga familie Turcuman a fost nevoită să lase apartamentul încuiat și să ia calea pribegiei. În imediata apropiere a blocului în care locuiau se împușca și se bombarda. 

Au urcat într-un VAZ nou-nouț, pe care verișorul încă nu se deprinsese să-l conducă, și au trecut podul peste Nistru. Erau cinci suflete speriate de cele ce se întâmplau pe străzile orașului. Cu ginerele la volanul automobilului și cu nepotul la sânul fiicei mai mari la câteva zile de la nașterea lui. Lipsea doar fiica mai mică, care își făcea studiile la Chișinău și se aciuase cu traiul undeva, la un cămin studențesc. 

Au luat-o spre nord ca să ajungă în orașul ucrainean Jmerînka, unde au fost găzduiți de niște rude ale ginerelui. Ca peste circa o lună de zile, vărul să mă sune și să mă întrebe dacă pot să-i găzduiesc la Bălți. Și mă mai rugă să accept să le fiu șofer în drumul spre orașul unde locuiesc eu.

A sosit de unul singur la Bălți și am urcat împreună într-un autobuz de Otaci, ca să luăm calea spre orașul unde se afla familia lui. Când treceam prin Niorcani, o localitate din preajma satului unde s-a născut, l-am văzut pe verișorul meu cu lacrimi în ochi. Era satul în care răposata lui mamă își construise o casă și în care, după moartea ei, locuia o altă familie. Încercai să-i ușurez durerea, dar nu mi-a reușit. Zic, l-am văzut plângând, iar lacrimile îi trădau neputința de a afla răspuns la o întrebare pe care și-o pusese încă în momentul când au trecut podul de la Bender spre Tiraspol. Nu era sigur dacă va mai putea să se întoarcă în apartamentul din Bender. Acolo se duceau lupte crâncene provocate de separatiștii unui oarecare Kostenko.

Cu rudele din România din partea tatălui refugiat. Părintele nu mai era în viață

Cinci ani mai târziu am plâns și eu. Pentru că l-am petrecut în ultimul drum pe bunul și dragul meu verișor. Medic fiind, a mers să i se facă o intervenție chirurgicală la un spital din Chișinău. Din spusele soției lui, anestezia l-a adormit pentru totdeauna. Nu i-a ajuns câteva zile ca să atingă vârsta de 55 de ani.

La întoarcerea acasă de la Bender am scris un material pe care l-am întitulat sugestiv "Recviem pentru doctorul Turcuman". Am publicat aceste rânduri în proaspătul apărut în acei ani, cotidianul "Flux", la care am activat o perioadă de timp. Am dat de înțeles cititorului că m-a durut mult nu doar moartea vărului meu. M-a durut și atitudinea autorităților separatiste de la Bender față de doctorul Valeriu Turcuman, care a muncit 27 de ani în acea localitate și a salvat nenumărate vieți omenești. Reprezentanții secției Sănătate au fost lipsă la funeralii. 

Dacă trăia până în prezent, pe 22 decembrie, verișorul meu ar fi împlinit 79 de ani. Veșnică lui pomenire!

BUNUL NOSTRU "TATĂ", CA UN PĂRINTE ADEVĂRAT, AVEA GRIJĂ SĂ STUDIEM MERITAT, SĂ NU FIM LIPSIȚI DE CĂMIN ȘI BURSĂ

Târziu de tot am aflat că marele lingvist Ion Dumeniuc, ucrainean de naționalitate, s-a născut în județul Bălți. Wikipedia ne spune că a văzut lumina zilei pe 5 mai 1936 în localitatea Socii Noi, actualmente raionul Fălești și a decedat la vârsta de 56 de ani pe 3 noiembrie 1992, la Chișinău.

Am aflat, spre regret, despre aceste date biografice abia acum ceva timp, la început de noiembrie, când s-au împlinit 29 de ani de la trecerea domniei sale în nemurire. Și regret mult acest fapt, deoarece Ion Dumeniuc a fost omul care timp de câțiva ani s-a aflat alături de noi, tineri învățăcei, nu doar fizic, ci și cu inima, cu sufletul.

Pentru toți studenții grupei a cincea de viitori jurnaliști din cadrul facultății de filologie, promoția anilor 1970-75, Ion Dumeniuc a fost ca un tată. Pe la anul doi sau trei l-a înlocuit pe un alt sufletist, scriitorul Ion Ciocanu, în funcția de conducător al grupei noastre, după ce ultimul a fost impus să plece de la catedra Universității pentru un articol în apărarea lui Ion Druță, publicat în presa periodică. Bunul nostru "tată", ca un părinte ce era, avea grijă să studiem meritat și să nu fim lipsiți de cămin sau bursă. Într-un an veni cu propunerea ca cei ce primeau bursa să cedeze câte 2-3 ruble pentru a aduna burse și pentru cei ce n-o primeau.

Placă în memoria lingvistului Ion Dumeniuc, la colțul clădirii de pe adresa Nicolae Dimo 29/3, Chișinău

Nu țin minte să ne fi întâlnit cândva după absolvirea facultății.  Locuind la Bălți, nici nu am prea avut posibilitate să fiu mai aproape de fostul meu profesor. Dar am urmărit și am apreciat mult activitățile și faptele dumnealui, ele fiind în văzul și în inima tuturor basarabenilor care au luptat în anii 90 ai secolului trecut pentru limbă și alfabet.

Când a decedat l-am plâns. Nici nu știu dacă am vărsat destule lacrimi pentru meritele ce le avea. L-am plâns poate prea zgârcit, că eram mai tineri și mai puțin sensibili la o durere cum a fost moartea  profesorului nostru. Abia acum înțeleg acest adevăr și regret. Alături de alți învățăcei ai Marelui Om, Ion Dumeniuc. Care vedeți și voi, prieteni, ce zic ei despre bunul profesor în comentariile ce le-au postat pe facebook

Ana Lucia Culev:

"Venit să-și ia rămas bun de la Ion și Doina Aldea Teodorovici, profesorul Ion Dumeniuc a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal. Era o ultimă și definitivă confirmare că exigentul și pedantul nostru Dascăl de la Facultatea de Litere avea inima blajină, încărcată de dragoste și dor.

Ce onoare să-i fim studenți! Poate a fost mai greu la examene și colocvii, dar cu câtă bucurie și emoție am descoperit comori ale limbii noastre române și ale lingvisticii generale, împreună cu dragul nostru profesor, ucraineanul Ion Dumeniuc.

Se împlinesc 29 de ani de la plecarea sa la stele.

Suntem datori să păstrăm comorile ce ni le-au lăsat profesorii noștri".

Tania Chiriță:

"Marele și modestul lingvist și profesor, Ion Dumeniuc, lipovanul care a făcut hamalîc și apostolat pentru întronarea limbii române și a alfabetului latin în albia lor firească din spațiul pruto-nistrean. Un Om între oameni.... am avut privilegiul de a-i fi discipolă... o specie de oameni odată cu dispariția cărora s-a stins o epocă... Lumină lină!"

Vladimir Afanasiev:

"În căminul 2 din str. Tighina, unul din cei mai modești, dar și mai harnici studenți era Ion Dumeniuc. Astfel mai apoi era văzut și apreciat profesorul universitar Ion Dumeniuc de academicienii Nicolae Corlăteanu și Anatol Ciobanu. Veșnică lor pomenire!"

Victor Buruiană:

"Auzisem că a fost strivit de gloată, încercând să ajungă în Opera pentru a-i vedea pe Ion și Doina. Am fost la toate Adunările Naționale și cu siguranță la înmormântarea Teodorovicilor a fost incomparabil mai multă lume!"

Larisa Turea:

"Nu e adevărat că ar fi fost strivit. L-am cunoscut, mi-a fost profesor la facultate și conducător al unei teze de an. Prin 1980, mi-a povestit despre cele îndurate de familia dumisale în anii ”46-47, pentru Cartea foametei (pe atunci puțini se încumetau s-o facă!); la revista Moldova, mă bucuram de colaborarea dumnealui, i-am propus o rubrică de cultivare a limbii pe care o onora cu vrednicie, împreună cu Nicolae Matcaș. 

Acea cumplită zi mi s-a întipărit pe veci în memorie. Era foarte trist, părea că se ține bine. Am schimbat câteva vorbe, apoi s-a retras din mulțime - era membru al Guvernului, - înainte ca procesiunea să pornească spre cimitir. Subit, i s-a făcut rău, s-a prăbușit la pământ, sub ochii noștri. A venit o ambulanță destul de repede... procesiunea încă nu plecase de la Operă ... până seara nu-mi ieșea din cap gândul despre cum se simte. Seara, am sunat un vechi prieten, funcționar înalt, întrebând cum se simte domnul Ion Dumeniuc. Vestea m-a cutremurat, decedase...Dumnezeu să-i țină sufletul în lumină!"

Maria Vulpe-Bichir:

"Veșnică amintire! Un profesor cu multă verticalitate!"

MINIATURA UNEI NOI REPUBLICI DIN FAȚA JUDECĂTORIEI BĂLȚI

Gândul îmi este la cele întâmplate zilele acestea în orașul în care locuiesc de la 1975 încoace. Și presupun că alegătorii acestui oraș nu au nici o vină de cele întâmplate. Vina o poartă, totuși, capitala. 

Mă refer, desigur, la epopeea protagonist al căreia este Marina Tauber, cea care a dorit foarte mult să ajungă primar la Bălți. Nu pentru a face viața bălțenilor mai bună, așa cum afirmă dânsa, ci pentru alte scopuri.

Și ajung la concluzia că nu la Bălți trebuie să se schimbe ceva, ci la Chișinău. E necesar, ca s-o zic pe de-a dreptul, să se schimbe atitudinea Chișinăului față de Bălți și întreaga provincie.

Cum se poate, spre exemplu, ca bălțenii să achite gigakaloria și kilovatul la un preț mai mare decât chișinăuenii? Este, oare, populația orașului din nordul republicii mai bogată ca cea din capitală?

Cum e posibil ca Chișinăul să tolereze situația când la Primăria Bălți se vorbește o altă limbă decât cea oficială a RM, în situația când în municipiu, potrivit datelor ultimelor recensăminte, locuiesc circa 70% de moldoveni-români? 

De ce Bălți-ului nu i se întoarce un procent egal cu cel repartizat pentru Chișinău al mijloacelor bugetare colectate în teritoriu? Și de ce statutul municipiului Bălți așteaptă ani în șir să fie adoptat?

Când capitala va înțelege că bătrânii din Bălți sunt la fel de săraci ca și cei din Chișinău (dacă nu chiar mai săraci) pentru a li se acorda o sumă egală de ajutoare la achitarea energiei termice? Mai ales că la Chișinău gigakaloria costă mai ieftin decât la Bălți.

De ce capitala acceptă ca în Bălți și, probabil în alte localități din republică, să candideze la postul de primar oameni streini localității, veniți de pe aiurea cu scopuri meschine.  

Șirul acestor întrebări poate fi continuat și la ele sunt obligați să reacționeze cei de la Guvern, Parlament și Președinție. Dacă nu doresc, desigur, să se pomenească cu o republică Bălți în viitor. "Țară" care, în miniatură, a putut fi văzută zilele acestea adunată în fața Judecătoriei Bălți.

"GRIGORE SOROCEAN, BORIS STREPCOV, DUMITRU BOSTAN, BORIS ROTARU, MIHAI NOUR, NICOLAE COJOCARU, ION BUTNARU, MIHAI GROSU, NICOLAE ROMAN ȘI MULȚI ALȚI BASARABENI..."

Ar putea fi ca unul dintre bărbații, chipurile cărora sunt prezente în poza de mai jos, este Grigore Sorocean. Și mai cred că unii dintre cei despre care a vorbit el ar putea să fie, de asemenea, în această fotografie.

S-a întâmplat pe 10 mai 1997, când am asistat la un miting de comemorare a victimelor lagărului de prizonieri din Bălți, organizat de mai mulți participanți la cel de-al doilea război mondial în cadrul Armatei Române. Acțiunea s-a produs la Crucifixul instalat cinci ani mai devreme în lunca râului Răut, acolo unde în vara și toamna lui 1944 a existat Lagărul nr. 33 al  NKVD-ului sovietic. 

Deoarece participam la te-demurile oficiate în fața Troiței de pe  Răut cam în fiecare an, uitasem detaliile produse la acțiunea din acea zi. Mi-a împrospătat memoria Cotidianul Național "Flux", la care activam atunci. Răsfoind recent colecția din arhiva mea, am găsit în numărul din 13 mai 1997 o știre întitulată "Autoritățile bălțene i-au neglijat pe veteranii Armatei Române", semnată chiar de mine.

Am citit, recunosc, cu interes acest text, scris acum circa un sfert de secol, și am descoperit mai multe nume concrete ale persoanelor ce au avut de suferit în lagărul bălțean. Le-a pomenit unul din vorbitorii la acel miting, care a stat închis în această instituție NKVD-istă. 

Mi-amintesc cum acest Grigore Sorocean, căci despre el este vorba, a povestit mai întâi despre cum a ajuns în lagărul din Bălți și despre cum a fost dus mai apoi, însoțit de un convoi, în Rusia. El a mai declarat că aceeași soartă au avut-o Boris Strepcov, Dumitru Bostan, Boris Rotaru, Mihai Nour, Nicolae Cojocaru, Ion Butnaru, Mihai Grosu, Nicolae Roman și mulți alți basarabeni. Iar eu mi-am notat și am înregistrat aceste nume, ca să le public peste două zile în proaspătul lansat pe piața media basarabeană, ziarul "Flux".

Tot atunci Grigore Sorocean a vorbit despre chinurile prin care au trecut prizonierii ce au murit de boli și de foame nemijlocit în lagărul de pe Răut. Poza de mai jos, care reprezintă niște date despre numărul morților și diagnoza stabilită de specialiștii lagărului în perioada 11-30 septembrie 1944, spune de la sine despre condițiile în care se aflau deținuții. Enterocolita a fost maladia care a secerat viața majorității prizonierilor în acea perioadă. Datele au fost furnizate istoriografilor din Bălți încă în anul 2002 de către V. Korotaev, vice-director al Arhivei militare de stat din Federația Rusă. Tot el anunța că instituția pe care o reprezintă era dispusă să ofere contra plată informații mai desfășurate despre lagărul din Bălți și lista celor ce au avut de suferit aici.

Recitind știrea publicată în "Flux" acum un sfert de secol, îmi dau seama că atunci, în momentul când am adunat materialul factologic pentru ea, nu am încercat să aflu mai multe despre cei ce trecuseră prin lagăr. Păcatul meu cel mare e că nu m-am interesat, măcar, de unde sunt, în ce localități s-au născut și au trăit acești martiri ai regimului sovietic-socialist. Or, în prezent, nu cred că cineva dintre cei pomeniți încă sunt în viață. Mai mult, nu sunt sigur, dar am impresia că o persoană din cele pomenite de către Grigore Sorocean și anume, Mihai Grosu, a fost un consătean de-al meu. Cel puțin, în perioada studiilor ce le-am făcut la școala medie din Corlăteni, am cunoscut un pedagog cu acest nume, despre care se vorbea în șoaptă că a stat în unul din lagărele sovietice de prizonieri.

Există, totuși, o sursă din care am putea afla mai multe nume ale celor ce au trecut ori au murit în lagărul nr. 33. Este vorba despre colecția săptămânalului "Curierul de Nord", editat la Bălți în perioada anilor 1992-96. Repet, e vorba despre perioada de până la anul 1996, deoarece acest săptămânal a continuat să fie editat si după 96, doar că tema prizonierilor din lagărul de la Bălți era interzisă de cenzura comunistă.

Mi-amintesc bine de un nume pomenit de mai multe ori în paginile "Curierului". E vorba despre tatăl președintelui raionului Glodeni în anul 1992, domnul Istrati. Dânsul a povestit la inaugurarea din 7 mai 1992 a Troiței instalată în memoria prizonierilor că ultima dată l-a văzut pe tatăl său, acolo, în lagăr. Cum s-ar zice, e mult de săpat în solul enigmatic  al acestei tematici.

Și încă ceva curios.  Printre bărbații din fotografia de mai sus l-am regăsit in acea zi pe fostul meu profesor de fizica Nicolae Buga, (rândul doi centru) care, băiețandru fiind, întâmplător a stat închis și el in acest lagăr. Venise să aducă prizonierilor flămânzi niște merinde, sărind  pe neobservate peste un gard. Până l-a zărit santinela. Că a stat închis o zi și ceva după sârma ghimpată. A reușit să fugă tot așa cum a intrat în acel teritoriu. 

                          *        *         *

În aceleași materiale parvenite de la Arhiva militară de stat a Federației Ruse am descoperit că prin lagărul de la Bălți au trecut ostași de diferite naționalități: nemți, unguri, austrieci, italieni, polonezi, ucraineni, sârbi, cehi, români, ostași de alte naționalități. Majoritatea românilor erau basarabeni înrolați în Armata Română, eliberați și lăsați să se întoarcă acasă. Doar că la Prut erau prinși și aduși în lagărul de la Bălți. Dar am găsit în lista ofițerilor prizonieri și un rus cu numele Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 și care avea gradul militar locotenent major.