CU TANTI NATALIȚA, LA O CLACĂ DE ÎNVÂRTIT SARMALE

Tanti Nătălița a fost sora cea mai mică a lui tata. Cea mai mică, dar și mai voinică, o lăudau neamurile. Pentru că pe tanti Nătălia o puteai vedea și la o clacă de călcat lutul, și la lipit pereții șau podul unei case nou construite, și la cules de struguri, și la făcut sarmale pentru o petrecere sau praznic, și oriunde era invitată să dea o mână de ajutor. 

A născut o casă de copii, probabil, pentru că ea și ceilalți încă șase frați și surori s-au crescut unii pe alții. Părinții lor au părăsit această lume secerați de o boală nemiloasă, când Mișulică, cel mai mic dintre frați, avea doar câțiva ani. Astfel că Nătălița l-a dădăcit și ea.

E cea din poza de mai sus, probabil, numită un fel de șef la învârtit găluște, cum le zic pe la noi sarmalelor. Încrederea i-o fi acordat-o mama, căreia îi venise timpul că fie soacră mică cu soră-mea mireasă. Iar mama a fost o femeie care ținea la curățenie, corectitudine, verticalitate, lucrul bine făcut și s-a bucurat de multă stimă printre săteni.

Acum mulți ani, m-am convins cât de puternică a fost tanti Nătălia la... înmormântarea propriului copil. Tolică, căci despre el e vorba, a fost unul din cei cinci copii a sorei mai mici a lui tata. Plecase la munci într-o țară europeană, de unde l-a adus în sicriu fratele său mai mic, Nicolae, care tot la munci era, dar într-o altă țară europeană. 

Tolică a murit, cum se zice pe la noi, prostește. Din spusele fratelui mai mic,  a fost strivit de roțile unui tractor pe un șantier. La înmormântare, tanti Nătălița nu mai avea lacrimi să le verse. Dar plângea fără ele, pentru că l-a petrecut pe Tolică, văzându-i doar fața printr-o ferestruică a unui coșciug închis ermetic. Atunci m-am convins cât de puternică a fost mătușa mea, Natalia.

Am iubit-o ca pe o mamă, căci știa să se apropie de sufletele celor dragi. Iar dragă îi era toată lumea bună.

Din păcate, majoritatea participanților la claca surprinsă de obiectivul aparatului meu de fotografiat, nu mai e cu noi. A fost rezidită și clădirea pe fundalul căreia se desfășurau evenimentele, sunt lipsă și acareturile din preajmă. Și doar pozele îmi mai amintesc de cele întâmplate acum vreo patru decenii și ceva în curtea casei părintești, când tanti Nătălița avea grijă de cum se învârtesc sarmalele, pe care le-au mâncat invitații la nunta sorei mele.

ROMANUL "TEMA PENTRU ACASA" DE NICOLAE DABIJA, JUCAT DE ACTORII BĂLȚENI PE PERONUL GĂRII "PĂMÂNTENI" DIN BĂLȚI 

Astăzi, 28 iulie, Radioul moldovenesc a difuzat varianta radiofonică a spectacolului "Tema pentru acasă" în execuția actorilor Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți. S-a întâmplat exact la o lună după  premiera absolută a acestui spectacol  produsă sub cerul liber, la Gara "Pământeni" din Bălți. Versiunea Radio a fost redactată de Ludmila Alexei.

Dar înainte de acest eveniment mass-media locală și republicană a publicat mai multe știri și reportaje TV despre varianta dramatică a reprezentației. O fi meritat-o, probabil. Iată de ce încerc și eu să inserez câtva fraze la cele scrise deja, cel puțin pentru istorie. Și mai sper ca "Potcoava pierdută" să aibă doar de câștigat în urma plasării acestui material în spațiul ei. 

O spun din capul locului: interesul față de spectacol, dar și reușita lui, se datorează nu numai faptului că a fost prezentat pe peronul Gării "Pământeni" din Bălți. Și nici că a fost jucat în premieră absolută în seara de 28 iunie, care știe toată lumea ce zi este pentru basarabeni. Dar și pentru că dramatizarea romanului lui Nicolae Dabija aparține lui Ion Marcoci, un actor cu multă experiență, iar regia spectacolului au semnat-o mai tinerii actori Ina Ilașciuc și Ciprian Răcilă. Și pentru că toată trupa Naționalului din Bălți prezentă pe scena improvizată a fost la înălțime, creând un spectacol original apreciat cu nota zece. Plus că au evoluat artiști cu cel mai înalt titlu onorific, cum ar fi, spre exemplu, Ion Marcoci, Anatol Răcilă, Eufrosinia Capmare, Constantin Stavrat, precum și tinerii Stela Guzun, Eugen Rusu, Daniel Nedeico, dar și mai puțin tinerii Ciprian Răcilă, Ina Ilașciuc, Sergiu Chiaburu și alții.

Întreg acest colectiv în compania și a corpului tehnic al teatrului, au creat o poveste de dragoste dintre profesorul de română Mihai Ulmu și eleva sa Maria Răzeșu. Poveste care, de fapt, întruchipează tragedia deportărilor staliniste ale basarabenilor din anii cincizeci ai secolului trecut. E o lecție de istorie vie, care a reușit să spună și să convingă comunitatea prin ce chinuri au trecut basarabenii în secolul trecut, un omagiu adus suferințelor românilor din Basarabia sub ocupația sovietică, a scris mass-media bălțeană.

Iar Radio Moldova menționează că "Prin „Tema pentru acasă”, care acum a luat forma de spectacol sonor, deopotrivă devenită și carte a memoriei, în care urmașii pot regăsi destinele străbuneilor, buneilor sau părinților rupți de la pământ și siliți să-și părăsească în 1941 și apoi în 1949 casele, în total peste 11 mii de familii de basarabeni supuse la groaznice suferințe, aducem elogiu intelectualităţii basarabene din toate timpurile. „Tema pentru acasă” de N. Dabija este o lecție de umanitate, anti-totalitarism și cum să-ți păstrezi verticalitatea chiar și atunci când ești îngenuncheat. Acțiunea spectacolului este plasată la Zareanka – lagărul morții, unde deținuții politici, printre care Mihai Ulmu și Maria Răzeșu, eroii principali, aduc spre noi realități groaznice. "

Dacă e să revenim la premiera absolută a spectacolului de pe peronul Gării "Pământeni", nu e de prisos să amintim că pe parcursul celor circa două ore a reprezentației s-au vărsat lacrimi. S-a plâns și pe scena improvizată, dar și în mijlocul spectatorilor. Actorii au făcut-o, în primul rând, că așa le cere rolul, iar cei din fața lor scăpau lacrimi, amintindu-și de povestirile buneilor și străbunilor lor despre viața ce au trăit-o în Siberii. Și dacă vreți să știți, lacrimile s-au lăsat vărsate, în primul rând, pentru viitorul lui Mircea, feciorul celor doi îndrăgostiți, învățătorul Mihai Ulmu și eleva sa, Maria Răzeșu, care a rămas pentru totdeauna într-un cimitir din Siberia.

Tot pe peron, odată cu apariția întunericului, în gară s-au năpustit țânțarii, creând o adevărată realitate a condițiilor din lagărele taigalei rusești. Și noi, spectatorii, dar s-a văzut bine că și actorii, au fost coșiți de aceste insecte nemiloase.

De menționat că premiera reușită a spectacolului se datorează și eforturilor corului "Ars Nova" de la Colegiul de muzică din Bălți, precum și Fanfarei "Hasnaș" din satul Hăsnășenii Mari raionul Drochia.

Reamintim că ''Tema de acasă" va reveni din toamna curenta pe scena Naționalului bălțean. A declarat-o chiar Ciprian Răcilă, unul din regizorii spectacolului.

Fotografiile din acest material au fost preluate din internet 

 

POATE CITEȘTE ACESTE RÂNDURI ȘI ACTUALUL PRIMAR DE BĂLȚI

Și va întreprinde acțiuni necesare pentru a permite bălțenilor care locuiesc în blocurile din vecinătatea Stadionului orășenesc, să se simtă comod acasă. Și să aibă grijă ca în zilele meciurilor de fotbal și altor evenimente sportive, stadionul să nu fie un focar de muzica lipsită de gust și țipete sălbatice provenite, inclusiv, din cabina comentatorilor, toate acestea fiind difuzate la cel mai înalt nivel

Stadionul, care este o întreprindere municipală, e și o instituție, menită să bucure societatea, nu să o și nemulțumească. Dar se întâmplă viceversa. Pentru că în timpul evenimentelor sportive cineva dintre locatari, venit acasă de la serviciu, dorește să se odihnească, să doarmă, adică. Altcineva nu poate suferi muzica la maximum, încă cineva este bolnav și are nevoie de liniște.

Ce facem cu aceștia? Să le recomandăm să-și schimbe cumva locul de trai, deoarece niște nesimțiți operează cu muzica difuzată pe stadion la cel mai înalt nivel?

P.S. Dacă poate nu sunteți la curent, domnule primar, vă pot comunica că cel puțin trei blocuri locative cu 9 și 10 etaje se află la o distanță de 50-80 metri de la stadion. În ele locuiesc, circa 1000 de persoane. Dar muzica fără gust difuzată de organizatorii evenimentelor sportive, precum și răcnetele comentatorilor din cabine, deranjează și locuitorii blocurilor aflate în raza a 100-300 metri depărtare de stadion.

Pozele sunt luate de pe google.com

DESPRE O MINCIUNĂ DE CARE NU PUTEM SCĂPA ANI ÎN ȘIR

Pe 22 mai curent, de Hramul orașului Bălți, autoritățile locale în comun cu o parte din locuitorii urbei, au sărbătorit și Ziua orașului, adică un fel de aniversare a primei atestări istorice a localității Bălți. În acest sens, au fost afișate panouri publicitare plătite din bugetul comun, în care se arăta că 1421 este anul primei atestări istorice a localității Bălți. De fapt, este o minciună de care bălțenii nu pot scăpa ani în șir. Și acest fals se întâmplă deoarece la cârma Primăriei Bălți se strecoară persoane streine de interesele istoriei, științei și culturii naționale. Sunt aleși indivizi care-și plasează în prim plan doar interesele personale și care nu doresc să schimbe această situație mincinoasă. Întrebarea e de ce nu vor? Că nu au ce pierde.

S-a stabilit, însă, că ziua de 22 mai este doar Hramul, nu și data primei atestări istorice a orașului Bălți, cum s-a tot trâmbițat ani în șir. Pentru că prima atestare istorică a localității Bălți ține de 4 octombrie 1620, în perioada domniei lui Alexandru Iliaș, scrie Wikipedia.

Satul Bălți de pe râul Răut a fost înființat de către locuitorii satului Bălți de pe pârâul Bălți. Adică, a avut loc strămutarea unui sat pe un alt loc, păstrându-se vechea denumire. 

Despre aceasta ne spun savanții și istoricii Academiei de Științe a RM, respingând astfel afirmațiile precum că prima atestare istorică a localității Bălți ține de anul 1421. Ei afirmă că în acea perioadă nu exista vreo localitate cu acest nume. Abia la 20 august 1588, într-un uric a lui Alexandru Lăpușneanu este atestat satul Bălți care purta numele râulețul Bălți. Pârăul există și în prezent, izvorăște în satul Iliceuca și se varsă în râul Cubolta, ne spune aceeași Wikipedia. 

Sursa nominalizată mai precizează și data primei atestări istorice a localității Bălți de pe râul Răut, sat înființat prin strămutare de către locuitorii satului Bălți de pe pârâul Bălți. "Există o informație care ne permite să precizăm data primei atestări documentare a satului Bălți, deja de pe Răut. Sursa provine de la comentariile legate de expediția armatei polono-lituaniană contra Imperiului Otoman. În septembrie 1620, armata polonă comandată de Stanisław Żółkiewski a trecut frontiera cu Moldova la Iargura și s-a oprit lângă Ungheni, la 7 – 8 km de Țuțora. După pierderea bătăliei de la Țuțora, polonezii se retrag prin satele Petrești, Scumpia, Catranâc, „iar pe la amiaza zilei de 4 octombrie ajung la râul Răut, lângă satul Bălți” (ținutul Soroca). Seara, trupele polone au trecut Răutul și la 5 octombrie au ajuns la râul Cubolta. Așadar, prima atestare a municipiului Bălți are loc la 4 octombrie 1620, în perioada domniei lui Alexandru Iliaș. Astfel, numele orașului Bălți (1620) din prezent provine de la satul Bălți (1618), iar denumirea celui din urmă - de la pârăul Bălți. Noul Bălți a fost ridicat mai sus de cartierul Podul Chișinăului, în apropiere de râul Răuțel", precizează Wikipedia.

Reiterez că și în anul curent, 2024, pe 22 mai, autoritățile bălțene au marcat împreună cu locuitorii Hramul și Ziua orașului Bălți. Iar unii participanți la parada consacrată Hramului Bălțiului duceau cu ei pancarte din conținutul cărora reiese că Bălți a împlinit 603 ani. Adică cu 199 de ani mai mult decât ne spun istoricii.

Filmul de pe youtube aparține publicației SP.

 

BORIS GRIȚUNIC ESTE OMUL CARE ÎN 1992 A OPRIT CONSTRUCȚIA BLOCURILOR LOCATIVE PE OASELE PRIZONIERILOR MORȚI

Acum 32 de ani, în timpul unor lucrări de terasament în preajma Podului Chișinăului din Bălți, oamenii care efectuau aceste săpături au descoperit o mulțime de oase și cranii omenești. Arhitectul Boris Grițunic, care tocmai elaborase un proiect pentru construcția unui cartier locativ în acea zonă, este omul care a stopat lucrările de construcție.

Deunăzi, și-a reamintit despre acele evenimente, povestind cum au derulat ele în fața participanților la un serviciu divin pentru sfințirea unei noi Troițe instalate pe mormântul comun al prizonierilor ce au murit în vara și toamna anului 1944 în lagărul nkvd-ist nr. 33 aflat în acea perioadă la Bălți.

  

Boris Grițunic este autorul monumentului în memoria deportaților aflat în piața Gării feroviare Bălți-Slobozia. Tot el a realizat proiectul Aleii Clasicilor Culturii Naționale situată în centrul orașului Bălți. Boris Grițunic a elaborat și un proiect de monument în memoria miilor de prizonieri ce au murit în lagărul nkvd-ist nr. 33. Autoritățile bălțene au refuzat să-l  ridice, evocând lipsa mijloacelor financiare necesare.

FĂRĂ A INVESTI  MĂCAR UN BAN, IERI, CM BĂLȚI A BOTEZAT CU NUMELE MARELUI MIHAI VOLONTIR PARCUL CARE S-A NUMIT CÂNDVA  KOTOVSKI

Din 24 aprilie curent, Parcul central din orașul Bălți poartă numele lui Mihai Volontir. La circa nouă ani de la moartea actorului, Consiliul Municipal Bălți a decis să-i înveșnicească memoria, botezând parcul din vecinătatea imediată a Primăriei Bălți cu numele Marelui Actor.

Ideea a apărut anul trecut, în ajunul alegerilor locale, dar a fost pusă la vot abia în ședința din 24 aprilie curent. 

Inițial a existat și inițiativa atribuirii numelui Marelui Volontir unei străzi din oraș. Dar mai mulți membri ai Consiliului Municipal au considerat că redenumirea unei străzi implică  costuri suplimentare pentru actualizarea actelor. Nici prin gând să le treacă că era vorba despre atribuirea numelui actorului unei străzi noi, operație care nu cerea bani.

A existat și o declarație a ex-primarului bălțean, Renato Usatâi, care anunțase cândva despre ridicarea unui monument al marelui actor, dacă nu greșesc, din bani proprii.

În august 2019  pe Aleea Clasicilor din Bălți a fost dezvelit un bust al Marelui Actor, autor al căruia este sculptorul Gheorghe Postovanu. Cheltuielile, pentru edificarea lui - circa zece mii de euro - au fost acoperite din donații și sponsorizări.

În cadrul ședinței din 24 aprilie a Consiliului Municipal s-au făcut și noi promisiuni. Consilierul Serghei Gramma declara că în viitor „vom încerca să identificăm fonduri din buget pentru a instala în parcul cu numele lui Volontir fie un bust, fie un monument a lui Mihai Volontir.”

Și încă ceva cu iz bălțean: bătrânii afirmă că în trecut parcul central din capitala de nord a purtat numele lui Grigore Kotovski.

Poze de pe https://nordnews.md/

 "PÂNĂ AJUNGI LA DUMNEZEU TE MĂNÂNCĂ SFINȚII"

Mă gândesc la ce să-i răspund lui nea Gheorghe din Corlăteni, care mi-a pus o întrebare fără răspuns în RM. Consăteanul meu mă întreabă de ce conducerea Republicii Moldova nu scoate în afara legii partidele care susțin agresiunea lui Putin și a acoliților lui față de Ucraina și alte state.

În context, nea Gheorghe mi-a spus că l-a văzut ieri, 26 martie, pe Dodon, cu panglica "Sfântul Gheorghe" la piept într-o coloană de bălțeni, care se îndreptau spre Cimitirul Gloriei Militare să depună coroane cu flori la mormintele ostașilor căzuți în cel de-al doilea război mondial.

I-am spus că în RM există un minister al Justiției, care înregistrează și monitorizează activitatea tuturor partidelor. Și care, cred eu, are toată puterea și instrumentele să interzică partidele ce stau dea curmezișul căii ce urmează să o parcurgă RM pentru a ajunge în UE.

-Până ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții, mi-a amintit nea Gheorghe, vorba cea înțeleaptă din bătrâni.

(Poza e preluată dintr-o postare a Primăriei Bălți pe Facebook)

 

ION ESTE OMUL CARE GOSPODARESTE CASA IN CARE AM CRESCUT

-Dar Nanu ce zice? 

Nanu sunt eu. Iar el este Ion, soțul nepoatei Violeta.

Cazul s-a întâmplat acum mulți ani în casa părintească. Deoarece mama era unicul proprietar al gospodăriei după moartea lui tata, discuția a convocat-o chiar ea pentru a ne clarifica cui rămâne casa, dacă, doamne ferește, pleacă și dânsa în ceruri. 

Prezenți eram eu cu sora Larisa, precum și fiica sorei, Violeta cu Ion. Eu și sora eram principalii pretendenți ca urmași de gradul unu. Dar ce a urmat, o să înțelegeți din cele ce scriu mai jos.

Anume în timpul acelei convorbiri am auzit fraza cu care încep aceste amintiri. O rostise Ion atunci când mama anunțase oficial cine rămâne stăpânii casei.

Ieri a fost ziua lui de naștere. A împlinit 47 de ani. Deoarece întreaga zi s-a aflat la serviciu, i-am scris un mesaj și l-am felicitat. I-am urat pace, sănătate și... răbdare.  

Nu știu dacă m-a înțeles corect când i-am dorit și răbdare. 

CASA IOFFE ȘI "BORTA" LUI GRIGORIȘIN DIN CENTRUL BĂLȚIULUI

Deja câteva luni la rând, în centrul orașului Bălți, chiar în coasta unei clădiri istorice, zisă Casa Ioffe și ocrotită de stat, se află o groapă (poreclită și borta din centrul Planetei Bălți) săpată în grabă mare la finele anului trecut. A apărut, dacă nu mă înșel, în timpul campaniei electorale și a alegerilor locale din luna noiembrie. Ea, groapa, reprezintă locul fundației unei viitoare clădiri proiectată să fie edificată în acest loc scandalos cu acordul executivului condus de fostul primar Nicolai Grigorișin.

Din fericire, la insistența mai multor bălțeni, lucrările la acest șantier au fost oprite. S-a întâmplat deoarece, în primul rând, clădirea, potrivit proiectului, trebuie să fie ridicată pe suprafața stației centrale a mijloacelor de transport public. În al doilea rând, edificiul se presupune a fi construit pe un teren îngust, aflat chiar la capătul unei treceri pietonale dintr-o parte în alta a străzii centrale "Ștefan cel Mare". În al treilea rând, e o zonă foarte aglomerată din centrul orașului. Și în ultimul rând, cel mai important, nu se știe dacă groapa pe care o vedeți, nu a cauzat deja daune temeliei casei ce a aparținut lui David Ioffe.

Proaspătul primar al capitalei de nord, Alexandr Petkov, a anunțat în cadrul unei ședințe extraordinare a Consiliului Municipal Bălți din 8 decembrie 2023, că a suspendat autorizația de construcție pentru acest șantier. El a subliniat că negocierile privind reluarea lucrărilor de construcție în această zonă vor fi posibile doar după obținerea unui răspuns clar despre legalitatea acestor lucrări. Edilul a dat de înțeles că autorizația de construcție pentru acest șantier a fost obținută ilegal.

Tot atunci, ex-primarul Nicolai Grigorișin a explicat Consiliului Municipal Bălți că "toate actele privind edificarea noii clădiri pe terenul unde a fost săpată groapa sunt în regulă".

Acesta sunt doar unele din evenimentele produse în jurul problemei ce a apărut lângă casa lui David Ioffe din Bălți. Presupun că ele continuă și vor continua, deoarece cazul, se zvonește, va fi soluționat de o instanță.

Personal, dacă ar fi să am acest drept, aș proceda diferit de cum au acționat cele două părți implicate în conflict. Aș pune în prim plan nu interesul meschin și nici legea. M-aș fi condus de bunul simț. E vorba, totuși, despre o zonă aglomerată, cu mult transport și multă lume.  Și despre o clădire istorică ocrotită de stat. Pe care nici un interes nu are dreptul s-o deranjeze. Astfel ca să nu apară situația aplicării legii.

P.S. Gurile rele au răspândit vestea precum că Grigorișin este indirect interesant de construcția noii clădiri în acel loc.

Poze preluate din internet

MIC SOARE MARE, CARE A ADUS LUMINĂ, ZÂMBET ȘI MULT DANS ÎN CASĂ

Încă un sărbătorit, un nepoțel, Doru de la Chișinău, își marchează astăzi ziua de naștere. A împlinit tocmai doi ani. E băiat mare în familia fiicei mele. E ca un mic soare mare, care a adus lumină, zâmbet și mult dans în casă, zice maica-sa.

Să crești mare și sănătos, Nepoate!

AUTOGRAF DE LA PETRU ZADNIPRU: "STIMĂ ȘI RESPECT!"

Era anul 1970, an când devenisem student. După două încercări nereușite de a fi admis la facultate și doi ani de armată. 

Neumblat prin lumea scriitorilor, foloseam orice ocazie de a mă apropia de ei. Cum s-a întâmplat și în ziua de 1 noiembrie, la o întâlnire a unui grup de scriitori cunoscuți cu studenți ai Universității de Stat. Întâlnire care a avut loc la Casa de Cultură a instituției.

Intuind că scriitorii vor acorda autografe, am cumpărat și eu în holul blocului câteva cărți, una dintre care e cea din poza de mai sus. E o culegere ieșită de sub tipar un an mai devreme, "prima din această serie eșalonată în timp, a cărei periodicitate va fi o dată pe an", anunțau editorii ei în Cuvântul adresat cititorilor. Cartea include poezii și câteva proze a unui număr destul de mare de autori, astfel încât studenții au profitat de acest avantaj și au venit în fața mai multor scriitori prezenți la întâlnire pentru a obține autografe. 

Un autograf pe care l-am obținut în acea zi și eu, spre exemplu, este de la Petru Zadnipru. Mi l-a lăsat la pagina 62 a cărții, unde este inserat eseul "Primul meu redactor". E o lucrare pe care am întâlnit-o și în programul de învățământ de la anul patru, pare-mi-se, de rând cu încă o poezie a poetului de la Sauca, întitulată "Scrisoare la institut".

Iar la Sauca și la mormântul lui Petru Zadnipru, am fost după facultate. Am mers încolo la un eveniment desfășurat în memoria poetului, unde am imprimat un reportaj pentru televiziunea moldoveneasca de atunci.

Acolo, la baștina scriitorului am aflat mai multe detalii din viața și activitatea lui. Cineva dintre colegii lui spunea, bunăoară, că s-a stins noaptea într-un taxi, în timp ce se întorcea cu alți scriitori de la o întâlnire cu cititorii. Și avea doar 49 de ani.

Tot acolo am aflat că Petru Zadnipru a fost poetul care a crescut poeți. Vasile Romanciuc, spre exemplu, consideră că fără numele lui Zadnipru nici o antologie a poeziei basarabene nu e completă. 

Petru Zadnipru este și scriitorul care în opera sa a pledat pentru valori ce nu pot fi tăgăduite. În amintitul deja eseu "Primul meu redactor" scrie că cel dintâi redactor al său a fost chiar tatăl lui, Ivanaș. "- Iaca, să nu fie cu bănat, că nu-ți știu numele, dar dacă-i la o adică, apoi eu i-am fost redactor băietului meu". Și în "Scrisoare la institut" eroul liric al poemului, o mamă, amintește institutului unde-și făcea studiile feciorul ei "Cu atâtea fete și băieți / L-ai îndreptat pe drum de soare / Și cât era să-l mai înveți / Să scrie mamei o scrisoare?" Iar vestita strofă "Moldovenii când se strâng / Și-n petreceri se avântă, / La un colț de masă plâng, / La alt colț de masă cântă" din altă poezie a lui Zadnipru, rămâne un cântec veșnic, un imn care ne reprezintă pe noi, românii basarabeni.

Apropo, în cadrul întâlnirii cu scriitorii din 1 noiembrie 1970 am obținut autografe și de la alți autori. Sunt ani buni de atunci - peste 50 - dar nu pot fi uitați.