REGRET PENTRU COPACII DE NUC CARE NU AU CRESCUT DIN VINA MEA

Toamna trecută, aflându-mă în drum spre casa părintească, m-am pomenit cu un regret pentru niște păcate copilărești ce le-am săvârșit la o vârstă când încă nu poți să-ți dai seama ce faci. Regretul m-a făcut să mă spovedesc în fața propriei conștiințe, dar și față de consătenii mei. Astfel încât m-am simțit obligat să filmez acești copaci de nuc aflați de-asupra satului meu în lungul șoselei ce pornește din Bălți spre nordul republicii. Și să vă spun de ce bazaconii eram în stare să facem noi,  copiii șotioși din generația mea. 

Ceea ce vedeți mai sus sunt copaci care au crescut și încă există  doar pentru că sunt... nuci.

Nici nu mai țin minte câți ani să fi avut atunci. Dar mi-amintesc că mergeam împreună cu alți copii din măhală să strângem struguri din via colhozului care fusese recoltată deja. Pentru că în urma culesului grabnic al roadei, pe tufe mai rămânea încă multă poamă. Umpleam o căldare - două cu struguri și ne întorceam fericiți acasă. Unde părinții ne încurajau și ne promiteau să ne cumpere o haină nouă sau chiar ceva mai pe placul nostru copilăresc.

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Tema  e cu totul alta. Cineva dintre noi, puștanii de atunci, a descoperit că de-a lungul șoselei din apropierea viilor, fusese sădite în sol nuci. O făcuse cei din brigada de vii și livezi pentru a crește o fâșie de copaci de-a lungul șoselei. 

Iar noi, chita noastră. Cum era să ne săturăm de miez de nucă?  Dezgropam cuibul cu fructele sădite și ne pricopseam cu miezul gustos de nuci.

Habar nu am câți viitori copaci am păpat noi în acea toamnă. Dar angajații brigăzii de la vii și livezi au descoperit "afacerea" noastră și au plantat alături încă un rând de nuci. Pe care noi nu l-am descoperit. 

Asta e povestea cu copacii de nuc care cresc de-asupra satului unde m-am născut. Au îmbătrânit sireacii. Ca și noi, puștanii fără minte din anii copilăriei mele.