RALUCA, STRĂNEPOȚICA MEA DE LA SORĂ, ÎȘI SĂRBĂTOREȘTE AZI ZIUA DE NAȘTERE. SI-AR FI DORIT DREPT CADOU O CĂLĂTORIE ÎN SUA

Astăzi este ziua de naștere a Ralucăi, strănepoțica mea. Întrun an a crescut de parcă n-am văzut-o un deceniu.

E fiica nepoatei Violeta de la soră, și nu că e cea mai descurcăreață, dar este și, poate, prea înțeleaptă pentru vârsta pe care o are. Nu întâmplător numele ei se întâlnește rar și are semnificația de glorie, frumusețe, iar purtătoarele lui sunt considerate ca fiind unele dintre cele mai blânde și pașnice, care nu sunt lipsite niciodată de grație si care tratează mereu cu calm orice situație.

Sa fii sănătoasă, Ralucel! Ai grijă de bunică și de ce vă spun învățătorii la școală. Ascultă-ți și iubește-ți părinții și... las" că SUA nu dispare de pe fața pământului și vine timpul când o să mergi peste ocean ca sa-ți realizezi visul. Nanu o să te susțină cu dragoste și înțelepciune.

La mulți ani!

P.S. Câți ani a împlinit Raluca? Nu va putem spune exact. E mare deja!

TATĂL MEU ÎL CAUTĂ PE-UN NEAMȚ RĂTĂCIT ÎN POLONIA. AR PUTEA SĂ-L ÎNTÂLNEASCĂ PE CUMNATUL SĂU, PAVEL, CĂZUT TOT PE-ACOLO

În zilele începutului de martie ale anului 1985, tatăl meu se chinuia în spitalul oncologic din Bălți. Rămâneam uneori cu el peste noapte și-l vedeam deseori cum se văicăra de durere prin grimase. Dar nu l-am auzit să se plângă. În dimineața lui 5 martie, medicul de gardă s-a apropiat de mine și mi-a zis să-l iau acasă. Să moară la casa lui, nu în spital. Noaptea, între orele 0 și 1 a lui 6 martie și-a dat sufletul.

Am impresia, însă, că tatăl meu n-a murit. Din 6 martie 1985 el e plecat undeva departe și e pus pe căutare. O fi dorind să-l găsească pe neamțul cela, întâlnit în timpul războiului al doilea mondial, care, rănit fiind și cu arma în mâini, nu a îndrăznit să tragă în el. Și pe care neamț, la rândul lui, nici lui tata nu-i trecu prin cap gândul să-l împuște. Erau la război și amândoi răniți erau.

Cazul mi l-a povestit demult, când eram mic, chiar bunul meu părinte. Avea obiceiul să-mi spună în loc de povești, întâmplări de pe front. Doar că la vârsta mea de vreo 5 - 7 ani, cum puteam să înțeleg importanța actului celor doi ostași aflați pe baricade diferite?

Mi-a spus că l-a întâlnit undeva în Polonia, în timpul când trecuse cu Armata Sovietică Königsberg-ul și porni mai departe, spre Berlin. Iar în drum spre mai departe, l-a găsit o schijă care i-a fracturat omoplatul. Și că a fost nevoit să rămână în urma frontului ca să-și ogoiască durerea și să scape de rană. A intrat într-o casă, la prima vedere părăsită, dar nu demult văruită. Iată acolo, în acea casă cu miros de var proaspăt, s-au întâlnit cei doi răniți.

Mi-am amintit despre această "poveste" a lui tata nu demult, când colega de facultate, scriitoarea Claudia Partole, îmi povesti despre un caz similar în care fusese implicat tatăl ei. Născut tot în 1925, ca și părintele meu, a fost mobilizat de sovietici și trimis pe același front de la Königsberg. Acolo, îmi povestea colega, tata s-a pomenit față în față cu un neamț, ambii amețiți fiind de o explozie. 

- Și de ce nu l-ai împușcat? - se făcu curioasă fiica. 

- De ce să-l împușc? Nici el n-a tras în mine, i-ar fi răspuns părintele.

După demobilizare, tata nu a umblat cu medalii prinse în piept, cum se mai întâmplă pe la noi. A muncit ca toată lumea de la țară unde era posibil să câștige o para. Mai mulți ani a lucrat și bucătar la colhoz, hrănind angajații de la ferma de vite și țăranii de pe câmpuri. Și nimeni nu s-a plâns de calitatea proastă a bucatelor. Dimpotrivă, toată lumea-i aprecia înalt vocația. Până și mama îl lăuda că gătește mai gustos decât o poate face ea. Iar meseria, tata a deprins-o în armată, după ce fusese rănit și nu mai putea fi trimis în prima linie.

Tatăl meu este deosebit și prin altceva. El nu are zi de naștere. Din ignoranța nu știu cărui funcționar, în certificatul lui de naștere nu este indicată ziua și luna în care s-a născut. Se arată doar anul – 1925. Soră-mea, Larisa, îmi spunea că tata i-ar fi mărturisit odată că e născut pe 4 iunie 1925. O fi, dar nu am găsit nici un document care ar confirma că așa este.

                         *                   *                   *

Scriam la începutul acestor rânduri că tatăl meu n-a murit. Mi se pare că umblă prin lume si-l caută pe un neamț rănit, întâlnit într-o casa  proaspăt văruită de lângă Varșovia. Care n-a vrut să tragă în el și pe care nici tata nu l-a împușcat. Dar undeva, într-o localitate tot din Polonia, ar putea să-l întâlnească pe Pavel Ciolpan, fratele lui mama, căzut și înmormântat pe pământ străin. Și în memoria căruia am fost eu botezat cu numele lui. Iar dacă se întâlnesc doi cumnați, nu cred să se despartă prea repede.

 

AM AȘTEPTAT CA LA POARTA AȘTEPTĂRII: POATE VIN ASTĂZI, POATE VIN MÂINE. N-AU VENIT ȘI NU ȘTIU DE CE N-AU VENIT

Am ajuns să devin hoț. Am furat copia fotografiei unei ființe scumpe. Am găsit-o în pagina mamei sale, intrând de pe un cont străin. 

E vorba despre o poză mai recentă cu nepoțica, Magdalena. Poză pe care am copiat-o s-o am mai aproape de inimă. Adică de locul unde-și ține lucrurile scumpe un bunel rămas în singurătate.

Recunosc, căutam această poză, deoarece nepoțica împlinește azi 5 anișori de la naștere. Cinci ani pe parcursul cărora în loc să mă bucur în toată plinătatea, am tot așteptat. Am așteptat, ca la noi, la moldoveni, la poarta așteptării: poate vin astăzi, poate vin mâine. N-au venit astăzi. N-au venit nici mâine. Și nici nu știu de ce n-au venit.

Așa că... iertat să-mi fie pasul.

Iar cu ocazia împlinirii celor cinci anișori, vreau să-i transmit nepoțicăi cele mai sincere felicitări. Să crești mare și mintioasă, Îngerașule! Să fii sănătoasă și să te bucuri de multă dragoste sinceră și curată din partea tuturor!

Îmi doresc și mie, de asemenea, să se apropie cât se poate de repede clipa când vei afla că bunelul de la Bălți îți duce dorul și te iubește. La mulți ani Magdalena!

De ce am intrat pe facebookul mamei Magdalenei de pe un cont străin? De pe al meu nu e posibil. Cum nu e posibil să intru nici pe contul uneia din bunicile omagiatei. Sunt blocat.

                               *                   *                     *   

Când am văzut prima dată această poză, mi-am închipuit că în sanie sunt chiar eu. Și că alunec cu cineva dintre ai mei pe săniușul din cel mai apropiat deal de casa părinților.

S-a turtit dealul cela. S-au aciuat și dorințele de a-l urca și coborî în vale cu sania. Doar amintirile stăruie. De parcă a fost mai ieri.

Prindeți această clipă. Și ridicați-i monument, draga Ginere și iubită Nepoțică. Să o aveți întipărită în timp. Să nu o uitați tot veacul vostru!!!

ÎNTRUN ALBUM DE-AL PĂRINȚILOR AM DESCOPERIT O POZĂ DE AUR. NICI ÎN EA NU E POSIBIL SĂ FIE VĂZUT CHIPUL UNCHIULUI PAVEL

Am descoperit zilele trecute în albumele părinților mei o poză de aur. E datată cu anul 1930 si îi reprezintă pe bunelul Luca, bunica Maria, unchiul Pavel, precum și pe mătușele Dora și Margareta. Mama mea lipseste în această poză.

Din păcate, o pată cauzată de nu știu ce fenomen, a șterș chipurile bunicii Maria și a unchiului Pavel, căzut în cel de-al doilea război mondial.

Am avut, totuși, norocul să găsesc o unică poză cu unchiul Pavel, descoperită puțin timp mai înainte, tot în albumele părinților și buneilor mei.

Unchiul Pavel, a fost fratele mamei. A murit în anul 1944 și zace întrun mormânt frățesc din Polonia. Mama îmi spunea că-i port numele în memoria lui. Am fost primul dintre nepoți care ne-am născut după moartea lui.

A MURIT SCRIITORUL ȘI ÎNȚELEPTUL ION BRADU. CĂRĂRILE DIN DEALUL SCHINOASEI ȘI VIȘINUL DE DUPĂ GEAM ÎI VOR DUCE DORUL

Ieri, 13 februarie, s-a stins înțeleptul și bunul meu prieten, Ion Bradu. L-am cunoscut prea puțin ca să pot spune mai multe despre el.  Doar din publicațiile sale și din discuțiile ce le-am purtat pe facebook și în acest spațiu. Dar l-am avut ca un amic de zile mari.

M-a încurajat când mi-am creat acest blog. Și m-a sfătuit să dezvolt unele teme abordate. Pentru a scrie ceva mai mult decât o simplă constatare a faptelor descrise.

A intervenit și la postarea mea despre decesul lui Valeriu Turea: ”A venit moartea printre noi. Iat-o că stă sub vișin, la geam, posomorâtă, udă până la piele, cu mii de frici în spinare. Ce putem face? A inceput secerișul", scria el acum două luni și ceva.

A scris mult. Deosebit de mult. Dar a editat o singură culegere de proză. Cea de la rubrica "Debut" cu titlul "Bulboana ielelor". Ceva timp în urmă anunța că adună paginile unei noi cărți.

Acum câțiva ani a publicat în spațiul portalului "Moldova Ortodoxă" un jurnal săptămânal întitulat "Nu înceta să visezi la primăvară", jurnal care îl caracterizează și care ne demonstrează cât de sensibil a fost și rămâne Ion Bradu la tot ce ne înconjoară. 

Ne-a despărțit doar patru ani de facultate. Ne-a apropiat, însă, mult mai multe valori.

Lumină lină spre stele Suflet Mare, Blând și Bun!

https://ortodox.md/nu-inceta-sa-visezi-la-primavara-jurnalul-saptaminal-al-lui-ion-bradu/

Jurnalul săptămînal al lui Ion Bradu.

Ion Bradu s-a născut la 5 noiembrie 1947 în satul Donduseni raionul Tarnova. A facut studii la Universitatea de Stat in anul 1971, sectia ziaristică. A lucrat mai multi ani in presa periodică. A activat la pulicatiile „Tinerimea Moldovei”, „Moldova Suverană”, „Revista Cultura”. Este autor de nuvele si eseuri. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Tată a două fete, Veronica si Ana.

Luni

O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor. Dimineață, Valea Grecului plutea într-o ceață abia perceptibilă, copacii, cărările, via, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum, după ce soarele s-a ridicat și fuioarele de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă. Acolo devale si aici, în ogradă la mine, firea, vișihul se scaldă-n lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală, din împrejurimile casei, și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea în depărtare, traseul meu de primăvară și vară. Mai întîi strada Schinoasa Nouă. Apoi stadionul. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”. Alături de liceu Vila Verde. Și mai departe Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată, cînd îl reiau, după lungile pauze de de iarnă, mă întreb cu frică: „Îl voi mai trece încă odată oare, Doamne? „Asta am zis și mai să calc pe o buburuză. De unde s-a luat acolo atît de devreme, pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, unde și încotr-o a pornit-o atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat m-am întors și-am renunțat la traseu. M-am întors în casă și-am trudit toată ziua la masa de scris. De fapt în pat pentru că patul la mine e și masă de scris. E și loc de dormit. E și loc de plîns. E și loc de sperat.

Marți

Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, ascuns pentru iarnă, într-o firidă a porții, și echipat am pornit iarăși pe traseul de primăvară. Cînd la poartă: cine credeți? Iarăși buburuza. Exact în cale, sub tălpile mele. M-am ferit și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit. Cine știe unde e puterea ei și unde e viața mea? Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință, care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu de ani de zile. A unui nou post. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare.

Doamne cîte posturi n-am început eu în viața mea și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor mele. Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării. În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut în viața mea din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris. La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara, ușurat, m-am întors peste geam și am zis: „Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că…” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut. De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, urmînd-o în drumul ei etern către iubire.

Miercuri

Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît icea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pînă și în casă, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Cît de mare însă și vînjos a crescut în ultimul timp, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă. O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot cea mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă al iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în în orice clipă.

Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica. Răul și binele, moartea și viața se luptă la hotarul ei. E însăși creația. Ajuns la cuvînt, cu ceaiul matinal în față și computerul deschis, mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie. Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina. „Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?” „Care cîrjă?” „Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tocma m-o strîns la inimă. Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știam ce înseamnă asta”. A spus, a luat mașina și s-a topit. Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Cînd? De ce dacă eu nu l-am văzut nicidată cu bățul în mînă.

Joi

În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros ce am de făcut. Un obicei absurd, încă din tinerețe, pentru că puțin din inscripțiile mele se întâmplă. Demult, pe cind lucram la vechea „Cultură”, marele Zenon Reaboșapca, vazindu-ma trudind la ele, mi-a zis filozofic: „Știi ce înseamnă asta? Niște muci!” Dacă viața noastră e muci, constat azi notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune, etc .., constat cu durere, gîndindu-mă cu durere la ce se întîmplă în țară, atunci ce altceva ar trebui să fie această țară? Greu de spus.

Eu deocamdată în plimbarea mea am mai adăugat un segment. Toiagul lui tata mă apără de cîini. Dar mă ajută și să-mi număr, pașii, să-mi măsor credința și suferințele. Abea acum îmi dau seama de ce a apărut la poarta mea. Sînt la liceu. Cu Dodon e clar, îmi zic, văzînd-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele în curtea liceului. Dar Maia, mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine, dar și pentru Mișa Ghimpu, din vârful cireșilor mei, pe care, după Iura Roșca și până la Maia, l-am votat neîncetat. Sau a vândut pupăza și el?

Întors acasă am lucrat toată ziua. Anul acesta trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea iese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă, mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă. Pe amurgite, apar în haite și hămaie cu voci amorțite și flămânde maidanezii. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cît a trecut de la stingerea ultimului meu prieten? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul său, neclintit de nimeni, umple tot Universul.

Vineri

De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski. Îmi place mai ales „Amintiri din casa morților”, care este de fapt o carte cu o serie de portrete. Iată bunăoară Achim Achimici, care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare. Ii prepară ceaiul. Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat punctează neasteptat: „O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă.” Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală, ci un simplu păcat. Adică viata.

E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină. De exemplu, să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună, într-o bibliotecă de refugiu precum spunea Saramago. Iar sie să-și lase doar Biblia și păcatul. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și iubire. Pentru vecie.

Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capăt. Și nu doar să-l trec, dar și să găsesc noile sensuri ale lui. Să scriu o carte pînă la capăt. Să-mi iubesc fetele. Așa că seara cînd nepotul a venit cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpărăm un baston fain, ca la europeni, am zis: „Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur. Cîrja tatei. Mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr buburuza pierdută din pragul casei și copilăriei mele pierdute. Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele, Lena. „Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii. Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care ti-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada. Cine știe poate ca atunci, când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară, iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani!” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.

Ion Bradu, material publicat pe http://www.europalibera.org/

(Pozele publicate aici au fost selectate din pagina Facebook a regretatului Ion Bradu și de pe portalul https://ortodox.md/

CA ȘI CUM AI PLUTI ÎNTRUN OCEAN FĂRĂ SĂ MAI AJUNGI LA MAL

Am descoperit acum ceva timp in sertarele si politele bibliotecii mele un album al fiicei. Era in clasa VI la Liceul-Gimnaziu "Mihai Eminescu" din Balti, iar albumul contine mai multe desene executate de ea in cadrul orelor de Arta plastica. Ar fi un detaliu important sa-l spun, dar nu-mi pot aminti daca in acel an Rodica frecventa deja si Scoala de Arte plastice din localitate.

Zic asta, deoarece, repet, nu stiu in ce an fiica m-a rugat s-o inscriu la respectiva institutie de invatamant. Nu am putut sa-i refuz, mai ales ca i-am observat interesul fata de desen si ca avea note bune la liceu. Am luat-o de manuta si am mers la scoala de pictura, unde domnul Oleg Carp, actualul director al institutiei, a inscris-o chiar in clasa pe care o conducea el.

Imi vine greu sa spun ceva despre cum s-a descurcat Rodica la orele acestei scoli, unde mergea cateva zile in saptamana dupa lectiile de la liceu. Tin, insa, destul de bine minte momentul cand, fiind deja in anul 3, m-a rugat sa accept sa abandoneze lectiile la aceasta scoala. La liceu era o elevă bună si se ingrijora ca nu va reusi sa mearga in pas normal la ambele institutii de invatamant. 

Mai avea un an de studii la Scoala de Arte plastice. Cel mai interesant si cel mai greu, unde elevii invatau si deprindeau sa execute picturi in ulei.

Deunazi l-am intalnit in centrul urbei pe domnul Oleg Carp, pedagogul si conducatorul de clasa de la Scoala de Arte plastice al Rodicai. M-a mirat ca si-a amintit de fosta lui eleva, desi s-au scurs cam multisori ani. Si mi-a spus cuvinte calde despre clasa in care era inscrisa fiica.

M-am gandit ca ar fi trebuit sa spuna si ceva nu prea placut despre parasirea inainte de absolvire de catre Rodica a scolii. Presupun că l-a durut, totuși, acest abandon. Sa modelezi trei ani un suflet, un mic talent, sa nu-ti vezi rezultatul muncii tale, e ca si cum ai pluti intrun ocean fara sa mai ajungi la mal.

A tacut. N-a zis nimic la aceasta tema, domnul Carp.

"TE IUBESC TATI! ȘI DACĂ MĂ GĂSEȘTI DORMIND, TE ROG, TREZEȘTE-MĂ CA SĂ TE IAU ÎN BRAȚE!!!"

Există în internet o pagină pe care suntem, pur și simplu, obligați măcar să o vedem. Eu am deschis-o și am rămas cu gura căscată. (https://www.facebook.com /UnNimeniCelebru11)

Vă spun și de ce. Ia vedeți dacă vibrați sau nu când citiți niște titluri și fraze ciudate la prima vedere. Cum ar fi: "Un nimeni celebru", sau "Nu vârsta ne maturizează, ci experiențele pe care le trăim", ori "Și dacă întro zi se va auzi că nu mai sunt... înseamnă că nu am mai putut". 

Dar cireașa de pe tortul acestei pagini e desenată în poza de mai jos. E personalizată. Și e postată de către Cătălina Dumbrăveanu, strenepoțica mea cea înțeleaptă, care face carte la Universitatea din Petroșani, România. Destinatarul, cireșei este... vedeți și Dumneavoastră cine e.

Ce-o fi simțind Ion Dumbrăveanu, tatăl acestei dulce copile, care are încă a culege nectarul vieții de acum încolo, îmi pot doar imagina.

 

Mă bucur și eu, măcar, de bucuria altora. Și sunt mândru că am un nepot care mi-a crescut o strănepoțică ce știe să prețuiască tot ce e mai scump. Și care încă mai descoperă valori umane ce fac parte din cotidianul și frumosul unei omenii prea mult căutate în această viață zbuciumată, întortocheată și cam răsturnată cu fundul în sus.

DE SĂRBĂTORI, DIN NOU ACASĂ. ÎNTORS CU FOTOGRAFII CARE-ȚI MANGÂIE SUFLETUL CÂND LE PRIVEȘTI AFLAT DEPARTE

Am fost în timpul sărbătorilor de iarna la Corlăteni. La ai mei, Acasa, am fost. Mi-am oblojit sufletul. 

Am făcut și niște poze. Păcat să le pierd, chiar dacă nu sunt atât de calitative din punct de vedere tehnic. Și mi-am zis să le public aici. Ca amintire, în primul rând pentru mine. Și apoi, poate că le găsește și altcineva la fel de prețioase cât de scumpe sunt pentru mine.

Tot ce am revăzut m-a făcut să vibrez. Să-mi amintesc, spre exemplu, de cercul cel mai mare de la cuptorașul din curte, la care mama fierbea mămăliga și cocea scrobul, cerc pe care-l rostogoleam prin colbul uliței cu un cârlig din sârma, închipuindu-mi că conduc un mecanizm. 

Iar felinarele astea moderne și flăgulețele de lângă ele, instalate la ușa centrală a casei, mă readuse la realitate. În copilăria mea nu existau asemenea becuri. Se întâmpla să aprindeam lampa cu gaz, dacă stația electrică din localitate nu putea fi pornită când amurgea.

Violeta, actuala gospodină a casei, o nepoțică de la soră, tocmai vorbise prin skype cu finu-su Andrei din Surgut, Rusia. Acela îî  spunea că în taigaua lui e un ger de minus 43 de grade C. În casa părintească temperatura era pozitivă. O sobă călduță și caloriferele - la fel.

Și am mai observat că în alte timpuri beciul era mai încăpător, deoarece nu era atât de plin. Si nici Coca-Cola nu era prezentă pe masă, cum ne-o pune la dispoziție astăzi Raluca cea frumoasă și înțeleaptă.

Până și Azorel se bucură de sărbători, dar mai ales de oaspeți. Cum să nu se bucure, dacă e atât de mult alintat și mângâiat?

"IOANA RADU DE MOLDOVA ȘI-AR FI DAT SUFLETUL ÎN LUNA UNUI FEBRUARIE, FIIND GĂSITĂ FĂRĂ SUFLARE LA SFÂRȘIT DE APRILIE"

Pe 30 ianuarie regretata interpretă de muzică populară Tamara Chițaniuc și-ar fi sărbătorit ziua de naștere, dacă era în viață. Din păcate, o va marca, probabil, alături de îngerii din Ceruri. 

Există mai multe presupuneri privind data decesului ei, cea mai aproape de realitate și mai des întâlnită fiind luna februarie 2006.

Aproape că nu se cunosc detalii despre cum a murit Tamara Chițaniuc. Cel mai răspândite sunt presupunerile, rânduite întrunul din puținele materiale despre viața cântăreței, de către jurnalista Rodica Iuncu. "Regina romanței basarabene a anilor ’90, vocea răscolitoare a dramei feminine și a iubirii pierdute, Tamara Chițaniuc nu a fost cruțată de destin nici prin felul în care a murit. Retrasă și izolată de lume într-o cameră sordidă de cămin, ultimul ei azil de solistă a Orchestrei „Mugurel” a Filarmonicii moldovenești, ea și-a dat sufletul, se presupune, în luna unui februarie fiind găsită fără suflare la sfârșit de aprilie." (În nu prea multele surse despre viața și activitatea cântăreței, anul decesului ei este diferit - 2006 și 2007. Pe piatra funerară de la mormânt ziua morții este indicată 10 martie 2006). 

Deși a locuit la Bălți ani în șir, oraș în care stau și eu până în prezent, nu am cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc întratâta încât să am dreptul să mă pronunț cum a fost și cum n-a fost. Am realizat cu ea un singur interviu pentru radioul moldovenesc dupa ce revenise acasa de la Chișinău cu titlul de laureat al unui concurs republican prestigios. Am mai aplaudat-o de multe ori privindu-i evoluările artistice pe scena palatului de cultura din Bălți și, poate că, am mai întâlnit-o undeva pe stradă fără a comunica. Orcum, capitala de nord se mândrea cu ea.

A ajuns să se stabilească cu traiul în orașul de pe Răut de dragul iubirii. Rodica Iuncu ne oferă și în acest sens niște amănunte convingătoare. "Sursa nervului depresiv din cântecele ei, al suferinței sentimentale, de care nu s-a putut vindeca niciodată, e alimentată (s-a scris și s-a vorbit fără să se cruțe niciun detaliu) de ceea ce s-ar numi rana femeii abandonate („trădată”, cum a pus ea mereu accentul) de bărbatul vieții ei (Nelu Chițaniuc, fără nicio altă faimă decât cea de a fi fost soțul Tamarei Chițaniuc), bărbat pentru care, căsătorindu-se, părăsește și orchestra foarte popularului la acea oră Ansamblul „Joc”, unde a fost solistă, și Capela corală „Doina”, și Orchestra de muzică populară „Alunelul” a lui Isidor Burdin, cu care a făcut ocolul câtorva țări europene; părăsește, până la urmă, Chișinăul doar pentru a-l însoți la Bălți."   

În capitala de nord Tamara Chițaniuc se angajeaza în calitate de actor la Teatrul "Vasile Alecsandri", obținând până și un rol central în spectacolul "Hanuma" de A. Țâgarelli. A mai cântat și cu ansamblul de muzică populară "Barbu Lăutaru" condus de Dumitru Căldare, apoi de Ion Dascăl. Dar, potrivit mai multor surse, tot atunci încep și intrigile familiale. Și acestea nu pot să ocolească până și repertoriul cântăreței. Ea-și alege lucrări, să le cânte pe scenă, dintre cele ce exprima durerea sufletească pe care o simțea. "Sunt cântece, în care talentul ei dramatic, febra pasiunilor ei, frumusețea durută (fotografiile, aparițiile ei de pe youtube nu lasă nicio urmă de îndoială), autenticul trăirilor ei și, mai ales, gestul mâinilor, al mâinilor ei înălțate a rugăciune au o tangență emoțională directă cu cei opt ani trăiți în calvarul provinciei. De acolo vin blestemele Tamarei Chițaniuc pentru cel care „iubește și lasă”, ele nu mai sunt ale Mariei Tănase, „vâjâitul vântului/pulberea pământului” se desprind din vocea ei ca un descântec șoptit, strigat, galopant sau „târât”, lăsând în urmă o dâră magică și înfricoșătoare de dezastru…"

"De la un punct, Tamara se identifică intuitiv și fără ezitare cu cântecele ei, în care, zice ea, „regretul lor e și regretul meu, simțirea lor e și simțirea mea“. În definitiv, însuși cântecul vine să facă lumină în universul ei emotiv și să dezvăluie totul: „Eu te-am iubit cu credință,/ Tu m-ai iubit din guriță./Eu te-am iubit cu mult foc,/Tu n-ai iubit deloc./Tu m-ai iubit două-trei zile,/Pe urmă ai fugit de mine”. Se zice că e destul să asculți ori să vezi opera unui artist adevărat ca să-i afli cele mai tenebroase episoade ale vieții lui private", ne mai spune Rodica Iuncu. 

A cântat mai apoi, părăsind Bălțiul, în "Mugurel"-ul lui Ion Dascăl revenind și stabilindu-se cu traiul la Chișinău întrun cămin al Filarmonicii. A cântat tot ce-i șoptea inima și-i era drag ei, dar care, cântece, plăceau și răscoleau sufletele publicului. În repertoriul dânsei nu au lipsit baladele și doinele, cântecele de suflet și romanțele românești. A făcut să ridice săli de spectatori în picioare pentru a o aplauda. S-a dedat întru totul scenei și publicului astfel încât la un moment și-a dat seama că "greutățile pe care le am în viață mă ajută în scenă”. 

Ion Dascăl, omul care a cunoscut-o încă de la Colegiul de Muzică "Ștefan Neaga", unde în anii 70 ai secolului trecut au studiat împreună, și au activat mai apoi tot împreună la "Barbu Lăutaru" și "Mugurel",  îi cunoștea capacitățile și nivelul de cultură artistică. „Nu numai că nu avea tupeu, dar era o persoană extrem de modestă, niciodată nu ieșea în prim-plan și era doar cântăreață. Ea știa să impresioneze, să cucerească spectatorul, știa cum să iasă elegant în scenă și cum să plece din scenă. Nu știu cum hipnotiza sala, cum o ținea în mâini, mereu avea succes, chiar și acolo, unde spectatorii nu înțelegeau cuvintele cântecului. Ținuta ei, vocea ei, vraja ei electrizau, iar oamenii aplaudau frenetic și se ridicau în picioare. Avea o ținută distinsă, aristocratică în romanță, trăiri incandescente în baladă și, de la caz la caz, freamăt discret, afect de tandrețe sau frenezii pasionale în cântecul de dragoste.”

Se pare că colega mea, Rodica Iuncu, a cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc poate cel mai bine dintre toți cronicarii. Doar un binecunoscător al stării sufletești a acestei persoane putea să descrie starea ei astfel:  "Ceea ce impresionează violent în destinul artistic și biografia Tamarei Chițaniuc e totala antiteză a episoadelor vieții ei ce se derulează după un scenariu dramatic de înălțări și prăbușiri, de ovații, chemări la rampă și dispariții în tăceri dezolante, de succese cu aură de vedetă invitată în emisiuni tv, de solitudine, de titluri și premii tardive, de sărăcie și un final ce nu l-ar merita nici, cel puțin, un câine".

Medalionul pe care l-a publicat zilele trecute Rodica Iuncu în "Gazeta de Chișinău" se numește "Cântecele feminității rănite. La 70 de ani pe care Tamara Chițaniuc nu i-a împlinit". Avea doar 55 de ani atunci, când hărțuită de dureri fizice și sufletești, părăsită de colegi și puținii prieteni, dar și uitată de toți întro cameră a unui cămin, a dispărut din această viață pământească fără ca respectiva zi fatală să fie înregistrată, la timpul ei, oficial undeva.

Pe 30 ianuarie ar fi împlinit 70 de ani. 

https://gazetadechisinau.md/2021/01/16/cantecele-feminitatii-ranite-la-70-de-ani-pe-care-tamara-chitaniuc-nu-i-a-implinit/